Am stat odată o noapte întreagă pe balconul unui hotel de pe malul mării, să văd perseidele. Jos, pe terasa restaurantului, era mare nuntă. Muzică la maxim, chiote, urlete, joc.
Din balconul meu vedeam parcarea hotelului îngrădită cu gard verde de sîrmă împletită și luminată a giorno. Era goală, doar vreo 3 mașini și-un paznic ce privea cu jind la cheful din restaurant. Mirosea înnebunitor a friptură de porc și-a sarmale.
Simțeam cum somnul îmi umblă prin măruntaie și-ncearcă să mă doboare, dar rezistam eroic, trîntită în balansoar, cu pătura înfășurată pe umeri și picioarele ridicate pe balustradă. Mă gîndeam la nopțile de duminică din copilărie, cînd mama cu tate ne încuiau în casă și plecau la nuntă iar eu așteptam pînă în crucea nopții să se întoarcă și să-mi aducă prăjituri. Cînd auzeam că scîrțîie poarta mă întorceam cu fața la perete și mă prefăceam că dorm. Mama venea și mă trezea ușor să-mi dea comoara mult așteptată, iar eu mă prefăceam buimacă, să nu-mi dau de gol bucuria cu care primeam în poală pachețelul parfumat. N-am mîncat nicicînd prăjituri mai bune ca fursecurile acelea cu untură tăvălite prin zahăr pudră, cu aromă de vanilie și un vag iz de litere de plumb imprimate pe hîrtie de ziar. Îmi venea să cobor să cerșesc și eu măcar o prăjitură, dar eram sigură că n-aveau nicidecum fursecuri cu untură în meniu.
Din muzică nu-mi aduc aminte mare lucru, doar toba care bătea sacadat ritmul cu ciocănelul în timpanele mele. La microfon se chinuia să mențină atmosfera încinsă oarece vedetă populară. Așteptam, așteptam și-mi adunam în gînd dorințe. Le așezam una lîngă alta, să le am la îndemînă cînd începeau stelele să cadă. Cîte una pentru fiecare stea și se anunța o ploaie de stele.
Nu mai văzusem o stea căzătoare de la nouă ani, din seara în care Doda mea făcuse un mic ocol cu ea să-mi dea de veste c-a plecat. Poate de aceea eram și-un pic nerăbdătoare, poate de aceea mă deranjau foarte tare felinarele aprinse ale parcării. Într-un tîrziu, spre 4 dimineața, muzica a tăcut brusc. S-a așternut o liniște ca-n ziua dintîi, înainte să te-ncăpățînezi să scoți capul în lume. Marea mîngîia țărmul cu șoapte în rest, nici măcar un greier nu mai scîrțîia din scripcă în iarba plină de rouă. Ochii îmi ardeau sub pleoape, cereau stingerea și fix înainte de-a ceda tentației să plec în pat, prin întuneric a trecut repede prima stea. Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc, îmi venea să-mi dau palme, să mă conving că nu dorm deja. M-am ciupit. M-a durut. Aș fi fugit pînă la baie să dau cu apă rece pe ochi, dar mă temeam că o pierd pe a doua și voiam să văd măcar una, una singură de care să agăț o dorință.
Nu m-am mișcat, am rămas acolo cu ochii în cercul de foc al somnului și-am așteptat. Următoarea a apărut după 10 minute și s-a stins la fel de rapid.
Era ciudat, veneau de undeva din dreapta, zburau razant către șirul de plopi din stînga și se stingeau încet înainte de-a le atinge vîrful. Aveau traseul stabilit și nici măcar una n-a fost suficient de rebelă să zboare invers.
După aceea au început să vină repede una după alta și nu le-am mai putut ține socoteala. Unele erau mari, aproape, altele atît de mici că păreau ace aprinse pe cer. Ace în carul cerului. La fel de repede se stingeau, de parcă nici n-ar fi fost.
Eram fascinată, nici să respir nu-mi venea. Într-un final, cînd întunericul a început să se dilueze, m-am ridicat și m-am dus și eu la culcare. Aveam inima plină de fericirea atîtor povești stinse-n vîrful plopilor. N-am apucat să-mi pun nicio dorință, le-am strîns chită și le-am luat pe toate cu mine în pat.
Am căutat și-n seara asta stelele căzătoare pe cerul Bucureștiului, dar luna e aprinsă fix deasupra capului meu și ochii nu-mi mai sunt în stare să distingă-n jurul ei stele care să tragă brazde în întuneric, iar aerul răcorit poartă miesme de gunoi, wc public, apă stătută, noroi fiert, smog, dejecții. Nu mai miroase a apă sărată și-a alge ca atunci, în balconul hotelului de pe malul mării și fierea mea încă face nazuri. Păcat, mi-ar fi plăcut să văd una, măcar una mică-mică. Aveam un mănunchi de dorințe să-i dau.