Îmi spui că dorul e relativ,
ceva ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni
și simt că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita
un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar în nopțile cu lună plină,
când ai rămâne singur
cu sufletul tău
iar tăcerile-ți vor atîrna
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba
până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost noi?