V-aș povesti de septembrie. De cîntecul greierilor în nopțile prea calde, încă, de luna nouă, de brotăceii ce se chemau în liniștea nopții peste satul copilăriei mele.
Vacanța lîncezea, ne obosise deja cu nisipul ei fierbinte, porumbul nu mai avea lapte, se coceau merele în livadă. N-aveam livadă, ne strecuram șerpește peste gard și le furam din livada școlii. Mere de toamnă, acrișor-parfumate ce pocneau în dinți cînd le mușcai. Îndesam în sîn și-acopeream cu ele sentimentul de vinovăție ce ne încerca. Eu eram cea cu conștiința veșnic trează, normal, Nicu doar rîdea și-mi spunea că-mi fac prea multe probleme, oricum noi îngrijeam livada tot anul și-apoi, de ce le-am fi lăsat profesorilor? Noi eram copiii, aveam tot dreptul să le mîncăm. Avea dreptate, merele erau mai bune așa, acoperite de sentimentul fructului interzis.
Azi Nicu nu mai e, a rămas cu copilăria sub placa boltită a unui mormînt. L-am căutat acum două veri, cînd am dus-o pe ultimul drum pe Ileana. Nu l-am găsit în marea de cruci ce l-a înconjurat. Tot satul s-a mutat într-un fel sau altul acolo și Nicu, dragul meu pe care mi-era greu să-l las singur în întuneric și-a făcut satul lui de cruci în lumea fără de dor. Poate de aceea ulițele îmi par tot mai pustii și casele tot mai triste cînd ajung acasă.
V-aș fi povestit de sfîrșitul lui august și de ziua în care am cunoscut-o pe Bursucel. Era ziua ei și eu habar n-aveam. Mi-a adus trandafiri albi, tot ea mie, știa că-mi plac, scrisesem undeva pe fostul blog și, atentă ca întotdeauna, a reținut.
A fost cea mai tihnită după-amiază de august pe care o trăiam de cînd eram în București, atît de senină și veselă că din cînd în cînd tresăream și priveam în jur speriată. Mă temeam că nu-i adevărat.
De vreo oră s-a terminat ziua ei. Azi i-am scris cum am putut, habar n-am de-a citit. S-a dus și Bursucel peste apa cea mare, în altă lume, cu alte obiceiuri și alte ore. Mi-e tare dor de ea.
V-aș fi spus de-o plajă pustie-n apus, de șoaptele valului spart ritmic de mal, de tinerețea mea ce încă mai putea visa frumos.
– Ce faci mami, nu vezi că s-a înnoptat?
– Vorbesc cu marea, puiule.
– Mamă, marea nu vorbește! E doar o apă sărată într-o căldare mare.
Copilul adult certa adultul copil. Și acum e cam la fel, doar visele mele-au apus și copilul adult s-a mai domolit, a învățat să-și netezească colțurile.
V-aș fi spus de-o vară fierbinte în care-am așteptat zi de zi om drag plecat departe. Vara s-a sfîrșit cu așteptarea. Azi vine toamna și încă sper să mi-l aducă.
Neeaah, am o mie de povești de spus și poate că-ntr-o zi le voi da drumul să curgă toate odată, că prea se bulucesc grămadă să bată-l ușa frunții.
-Cioc-cioc!
-Cine-i acolo?
-Toamna poveștilor ce-așteaptă să fie spuse!
S-aștepte. Întîi e rîndul toamnei frunzelor galbene în arșița soarelui. Și-a iubirii ce va fi să vină. Am să vă povestesc cîndva și de ea.
Lună: august 2018
Verb mut
Aș fi putut să-ți povestesc despre
fetița cu pantofi roșii
căreia i-am șters norii din ochi
cînd i-am legat șireturile de mătase
într-o seară fierbinte de vară.
Mi-aducea aminte de iarba înrourată
din ochii altei fetițe,
cînd își murdărea săndăluțele cu flori.
Puteam să-ți vorbesc despre bătrînul cu un picior
care-și număra săriturile în cadența unui cadru
de aluminiu. Un pas – o săritură – un pas,
doar unul stingher și întunecat
fără perechea pasului lipsă,
dar vine toamna și toamna
frunzele prind aripi,
zboară după păsările plecate în pribegie,
spre ultimul dans
își cîntă șoptit cîntecul de lebădă
al frunzelor veștede
iar verbul meu ascunde tăceri.
Adun șoapte pentru mai tîrziu.
Prețul tău
Să zic? să nu zic? Dacă zic mi-e că-mi pun jumătate din prieteni în cap. Dacă nu zic, mi-e că mă înec cu vorbele nespuse. Lasă că e vineri, e 31 august și dacă vă supărați vă trece cum a trecut și vara.
Mă gîndesc că fiecare om are un preț.
Unii au preț în hîrtii fără valoare, mai multe sau mai puține, după caz. Le plac banii mai mult ca orice. Ăștia sunt candidații ideali la apelativul ”corupți”.
Alții au preț în obiecte. Țin prea mult la casă, la mașină, la concedii în locuri exotice, la lucruri. Nu se pot despărți de ele, pentru a le păstra sunt în stare de orice, chiar să devină corupți.
Sunt oamenii săraci care au preț în ceea ce pot pune seara pe masă să nu-și culce copiii flămînzi, să nu se culce flămînzi. Nu știu cîți ați încercat senzația de leșin de foame atunci cînd treceți pe lîngă fereastra unei bucătării în care se gătește cînd n-ai mai mîncat nimic de două zile.
Sunt oamenii cu vicii care pentru viciul lor și-ar ucide părinții. Fie băutură, fie droguri, fie sex.
Sunt cei care se iubesc prea mult pe ei înșiși. Narcisiștii. Ăștia sunt cel mai ușor de influențat și cei mai ieftini, se vînd pe puțin, doar să aibă certitudinea că rămîn în centrul atenției.
Mai sunt unii, ultima categorie, nu neapărat ultima pe listă. Aceștia au preț în suflete.Țin la copii, părinți, iubiți, prieteni și uneori sunt în stare să facă pentru ei lucruri nebunești. Pentru ei ar merge pînă în pînzele albe, conștienți că după asta nu vor mai avea niciodată liniște.
Puțini sunt oamenii care să nu poată fi siliți să-și adoarmă conștiința la un moment dat. Incoruptibilii. Culmea e că pe aceștia nu-i prea înghite nimeni, sunt atît de rigizi și inflexibili încît nici de judecători nu sunt buni, că ar judeca doar în litera, nu și în spiritul legii.
Nu toți oamenii se vînd, e adevărat, de aceea sunt unii mai buni, alții mai răi. Dar toți au un preț, chiar și cei care nu se vînd pe bani. Există un călcîi al lui Ahile care ne-ar face pe fiecare să închidem ochii și să ne adormim conștiința pentru ceva sau cineva.
Priviți în voi și răspundeți-vă sincer. Voi ce preț aveți?
Poate
Poate că strugurii vor fi mai dulci
şi mustul va fierbe mai viu în butoaie,
poate-n livadă copacii
vor săruta pămîntul cu vîrfurile
iar frunzele
nu se vor sinucide de tristeţe
sub lacrima ploii
ci vor zbura cu stoluri de cocori
spre ţările calde,
poate iubirea ta
nu va rămîne amăgire
şi vis cu aripi frînte
în această toamnă caldă ca o vară
cu plete lungi.
Geneză
Cînd Dumnezeu a făcut oamenii sigur aici, în grădina raiului i-a aşezat. Le-a spus „voi sunteţi primii mei copii, v-am făcut după chipul şi asemănarea mea, veţi fi cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai buni în toate cei mai viteji din toate triburile tracice şi veţi avea trei taţi: pe mine şi mai apoi pe unul Decebal -cel mai viteaz între viteji şi pe unul Traian – cel mai şmecher între şmecheri. Bine, triburile nici nu existau încă, dar Dumnezeu le-a ursit locuitorilor acestui colţ de grădină dumnezeiască să fie fix aşa cum sunt acum şi era normal să le croiască şi strămoşi pe măsură. De-aia avem acum atîţia daci verzi şi-atîţia romani descurcăreţi.
Şi le-a mai spus Dumnezeu: „Voi o să vă pricepeţi la toate, mai bine ca oricare de pe pămînt. Veţi da clasă oricărui ghiolban în orice domeniu şi nu va exista tragedie pe pămînt în care să nu fie implicat şi-un român verde, fix ca măraru-n ciorbă. Şi-o veţi avea şi pe Halep să nu vă plictisiţi. Asta o să joace tenis, dar nu aşa de bine cum ştiţi voi, românii mei autentici, nici pe departe. O s-o las veşnic pe locul 2 că locul 1 vi se potriveşte doar vouă, se ştie. Şi-o să vi-l mai fac şi pe CTP ca să aveţi şi voi o măsură. Nimeni n-o să aibă voie să fie mai priceput, mai năvalnic, mai nesimţit şi mai prost ca el. O să-l invite toate televiziunile ca să-şi dea cu părerea avizată în orice, că nimeni n-o să mai aibă părere tare ca a lui. Toţi o să vreţi să ajungeţi ca el, o să vă bateţi să-i copiaţi limbajul şi-o să faceţi tot ce-i omeneşte posibil să vă-ntăriţi la fel organul părerii. Că fără părere, orice român verde se ofileşte şi merită să moară. Şi-o să vă mai fac şi-o coaliţie, să vă apere familia tradiţională, trăiv-ar famelia, să aveţi ce mesteca, că altfel şi-ar lua-o-n cap toţi intruşii şi ţara asta s-ar duce p**ii de suflet, de n-ar mai şti nimeni s-o aprecieze cum se cuvine.”
Asta a zis Dumnezeu, a scuipat în palme, a luat o mînă de lut şi-a modelat primul român.
De vrei
De vrei să ştii cine sunt,
priveşte-mă în ochi,
vezi tristeţea din spatele zâmbetului,
lacrimile din umbra pleoapei,
durerea ce-mpinge cuvintele afară,
ascultă ţipătul mascat de râs,
citeşte dincolo de cuvinte,
desluşeşte ce încă nu am spus.
De vrei să mă cunoşti,
ascultă susurul apei la lăsarea serii,
murmurul vântului în frunze,
zumzetul albinelor la urdiniș,
şoaptele purtate de valul mării.
Distinge lacrima din picătura ploii
şi surâsul îngheţat în primul fulg de nea
topit în palma unui copil.
Vei auzi, poate, ce nimeni altcineva
nu-ţi poate spune,
vei vedea ce nu se arată oricui
vei înţelege de ce durerea
se revoltă în lacrimi pe obraz.
Abia atunci judecă-mă,
ridică piatra şi loveşte-mă,
dacă ești curat
fără păcat
ca lacrima.
Uneori
Uneori mă împiedic în zbor,
ca un pescăruș cu aripile legate,
deasupra mea cerul își agită apele,
sub mine se zbat valurile
vieții, doar eu mă chinui
să scap, să tai aerul
cu pieptul gol,
să privesc lumea ca pe un glob cald
de sticlă albastră.
Alteori mă trezesc frumoasă.
Ca un copil ce deschide ochii
rîzînd cînd prima zăpadă
se așterne cuminte încă din zori.
După aceea, degeaba
vin furtuni și pietrele ascuțite
îmi sparg lacrima în stropi,
soarele răsare din nou
doar pentru mine,
pentru că
uneori mă trezesc frumoasă.
pantofii roșii
În fiecare duminică îmi scot la plimbare pantofii roșii.
Îi șterg pe față să strălucească,
îi încalț, le deschid ușa și-i las să pășească
fericiți afară iar ei aleargă
pe scări ca un copil ieșit la joacă
în prima zi de vacanță.
La etajul doi se opresc și se miros
cu un cățel negru cît o jucărie de catifea
cu ochi de noapte cu stele,
cățelul dă din coadă,
pantofii strălucesc.
Pe stradă abia îi țin în picioare,
trebuie să-i strunesc cu degetele,
să le potolesc galopul în care s-ar avînta voinicește
spre lume. Lîngă o bordură poposesc să salute
o fetiță blondă cu ochi senini,
fetița e obosită, pantofii mei veseli.
După colț se prind într-o horă cu trei căței albi
și două fete cucuiete, cățeii scot limba,
pantofii se bucură.
Mai tîrziu se opresc să se încline în fața bătrînei
cu mîini de pergament și ochi înlăcrimați,
pantofii se-ntunecă, eu scot un leu și
cumpăr o urare de sănătate.
În piață ne oprim să luăm flori de la florăreasa
din colț. Crăițele rîd în oglinda roșie
a pantofilor. Pînă ne întoarcem acasă
nu mai e decît iubire
între o pereche de pantofi roșii
și un buchet de crăițe galbene.
Azi mă privesc cu reproș de lîngă ușă,
încep numărătoarea inversă.
E luni.
Triunghi
Tu nu vrei fără ea,
eu nu pot fără tine,
în triunghiul nostru inima mea
ține echilibrul, ca o hîrtie
împunsă de acul unui compas
exact în centru, ca un fluture
colorat prins în pluta unui insectar.
Eu nu pot fără tine,
tu nu vrei fără ea,
sîngele meu pecetluiește condamnarea
la moarte pe care mîna ei delicată
mi-a scrijelit-o nepăsătoare pe suflet
cu tocul cui al pantofilor preferați.
Conturul umbrei mele va dispărea
curînd, înghițit
de unghiul tot mai ascuțit
al laturilor voastre.
Mai e puțin, sentința
așteaptă doar semnătura ta.
Pentru că eu nu pot fără tine
și tu nu vrei fără ea.
Ce rost
Ce rost mai are povestea,
cînd azi numai eu am rămas
să dau călătorilor vestea
că-n noi nu mai este popas,
că ușile stau ferecate
și toate ferestrele-s oarbe,
că nicio stea nu mai trage
să moară în zori fermecate.
Ce rost mai are cuvîntul
cînd azi numai eu îl rostesc
și-n camere goale doar vîntul
și gîzele moarte vorbesc.
De ce mai sunt felinare
cînd nu mai există petrol
și nici lampagiul nu trece
să dea foc fitilului gol.
Ce rost mai are lumina
cînd ochii noștri sunt orbi
și astăzi chiar și amăgirea
aduce a cîntec de corbi.
Amăgiri 