În fiecare duminică îmi scot la plimbare pantofii roșii.
Îi șterg pe față să strălucească,
îi încalț, le deschid ușa și-i las să pășească
fericiți afară iar ei aleargă
pe scări ca un copil ieșit la joacă
în prima zi de vacanță.
La etajul doi se opresc și se miros
cu un cățel negru cît o jucărie de catifea
cu ochi de noapte cu stele,
cățelul dă din coadă,
pantofii strălucesc.
Pe stradă abia îi țin în picioare,
trebuie să-i strunesc cu degetele,
să le potolesc galopul în care s-ar avînta voinicește
spre lume. Lîngă o bordură poposesc să salute
o fetiță blondă cu ochi senini,
fetița e obosită, pantofii mei veseli.
După colț se prind într-o horă cu trei căței albi
și două fete cucuiete, cățeii scot limba,
pantofii se bucură.
Mai tîrziu se opresc să se încline în fața bătrînei
cu mîini de pergament și ochi înlăcrimați,
pantofii se-ntunecă, eu scot un leu și
cumpăr o urare de sănătate.
În piață ne oprim să luăm flori de la florăreasa
din colț. Crăițele rîd în oglinda roșie
a pantofilor. Pînă ne întoarcem acasă
nu mai e decît iubire
între o pereche de pantofi roșii
și un buchet de crăițe galbene.
Azi mă privesc cu reproș de lîngă ușă,
încep numărătoarea inversă.
E luni.