Viaţa mea


Eu n-am ştiut să trăiesc pe bucăţi,
viaţa mi-a fost întreagă,
am simţit-o ca pe un cuţit înfipt
pînă la plăsele în carne,
pînă la os,
pînă la ultima cameră a inimii,
am sîngerat
şi-am mers mai departe,
cuţitul mi-a devenit os,
carne din carnea mea s-a făcut lamă
de oţel,
ochii mi-au căpătat sclipiri
de tăiş ascuţit ca coasă, pe nicovală.
Eu n-am ştiut să trăiesc din împrumut,
mi-am luat viaţa de la capăt
şi-am depănat,
am mai făcut un nod cînd s-a rupt,
am mai împletit poveşti din ea,
am pieptănat-o
şi-am plîns-o pe toată aşa cum a fost,
fără culoare, fără regrete, fără rost.
Viaţa mea.

Noi


Noi, cei din linia întâi,
am învăţat incredibil de repede
cum să murim cîte puţin în fiecare zi,
tăcuţi,
să nu deranjăm liniştea lumii.
Noi, cei pe care nimeni nu-i întreabă
vreodată
ce mai fac, cum mai sunt,
de trăiesc ori au murit uitaţi
în colţul lor ascuns,
am învăţat să ardem şi să ne adunăm cenuşa
cu lumina ochilor,
s-o dăruim cerului să ne-o spele
ca să renaştem apoi ca pasărea Phoenix
iar şi iar, de nouă ori,
pînă nu rămîne decît lacrima curată a ploii.
Atunci ne luăm de mînă
ne aruncăm în gol din nori
şi ne afundăm tăcuţi în pămîntul
care ne primeşte însetat pe fiecare.
Noi, stingherii nimănui,
am învăţat să cădem în cer cu gustul amar
al cuvîntului ce a murit pe buze,
nerostit.

Să iei aminte


Să nu te trezeşti niciodată de tot
înainte de ivirea zorilor,
să mai păstrezi pe ochi umbra unui vis,
să îl alinţi, să-ţi fie credincios.
Tu ia aminte, după răsărit
viselor le cresc colţi şi smulg cu ei
din carnea proaspătă a aripilor ce ţi-au încolţit
pe umeri peste noapte.
Să nu te trezeşti niciodată de tot
înainte de ivirea zorilor,
aşteaptă soarele să-ţi mîngîie retina,
zefirul să-ţi descînte-n plete
şi visul să se îmblînzească,
abia apoi deschide fereastra
şi dă drumul aripilor
să zboare.

Dă-mi mie lacrima


Dă-mi mie lacrimile,
am să le plîng pe toate pentru tine,
seninul limpede păstrează-l în priviri.
Dă-mi mie durerea,
am s-o îndur pe toată pentru tine,
păstrează voioşia şi rîsul de copil.
Dă-mi mie greutatea,
am umerii căliţi în ani de penitenţă,
păstrează-ţi inocenţa şi mersul delicat.
Dă-mi mie moartea,
eu pot să mor pentru toţi oamenii
ce-au fost vreodată vii,
păstrează-ţi tinereţea şi promite-mi
că ai să o trăieşti din plin
şi ai să-mbătrîneşti frumos
şi pentru mine.

Aş fi putut


Aş fi putut să-ţi fiu duminică,
să-ţi îmbrac sufletul în haine de sărbătoare
şi să-l duc de mînă la biserică,
dimineaţa,
cînd bate toaca.
I-aş fi dat drumul în altar
şi l-aş fi împărtăşit cu vin roşu
şi pîine frămîntată în zori
cu apă neîncepută.
Aş fi putut să-ți fiu primăvară,
să-ți încarc ochii cu toporaşi
şi inima cu pui golaşi de ciocîrlii,
tu ai ales toamna cu frunze veştede pe-alei.
Aş fi putut să-ți fiu dimineață,
să-ți spăl obrazul cu rouă proaspătă
din lacrimi de fată mare,
dar ție ți-a plăcut întotdeauna apusul.
Aş fi putut fi tot ce n-ai avut
şi ți-ai dorit,
tu m-ai păstrat ochi limpede de apă.
Aş fi putut fi ca oricare,
dar ai ales să-ți fiu poveste,
să mă şopteşti la ceas de seară femeilor
ce-ți sunt vremelnic aşternut.
Ţi-am rămas izvor, îți gust
buzele arse în fiecare dimineață,
în apa mea îţi sting setea de primăveri
cu rouă şi veri cu răsărit pe mare.
Îţi voi fi toamnă
cu zbor de frunze vestede pe-alei
şi iarnă îţi voi fi
cu fulgi în palme calde de copii.

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le


„Iisus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcînd/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le!”
Aşa scrie pe perete după ce intri pe uşa masivă, de metal. Căldura ucigătoare pătrunde şi în încăperile întunecate unde te pîndesc de după fiecare placă de marmură zeci de ochi.
Mii de suflete se odihnesc sub plăcuţele comemorative, pline cu nume săpate în marmura tare, rece, impersonală. Ion, Ion, Vasile, Constantin, Florea, Ion, Radu, Andrei, un erou necunoscut, alt erou necunoscut, treisute de eroi necunoscuţi, alt erou necunoscut, Stan, Dumitru, Ilie, Tănase, Ion, Ion, Măriuca, alţi trei sute de eroi necunoscuţi, alţi treisute, din nou trei sute. Te învîrţi în cerc şi pretutindeni dai de ei. Sunt mulţi. Numele te copleşesc, glasurile te strigă din pereţi.
Un cîmp întreg de soldaţi necunoscuţi. O mare de oameni sfîrtecaţi de bombe, o mare de suflete îngrozite ce plîng de dincolo de mormînt şi cer îndurare cerului. Tineri. Toţi tineri: 24 de ani, 17 ani, 21 ani, 23, ani, 28 ani, 37 ani, 45 ani. Oameni cu părinţi, soţii, copii, mame. Oameni ce nu şi-au mai văzut niciodată casa părintească, pe care ai lor i-au plîns şi i-au pomenit fără să-i mai poată îngropa, fără să aibă în cimitir lemnul unei cruci pe care să pună fruntea să plîngă cînd le e dor. 21.000 de morţi. Douăzecişiunu de mii de suflete rătăcite pe cîmpii necunoscute, care încearcă să identifice bucăţi din ceea ce-a fost cîndva trupul lor şi nu mai ştiu să găsească drumul către casă.
Coborîm din autocar după orele prînzului. Ziua e înaltă, călduroasă, uscată. Iarba suferă galben, gata să-şi dea duhul, copacii au frunze rare, prăfuite, lipsite de strălucire. Pe aleile pietruite stau de strajă ofiţeri, căpitani, maiori, generali, mareşali, toţi căzuţi la datorie ca să apere pămîntul strămoşesc. Scump a mai fost pămîntul ăsta şi-a fost achitat pînă la ultima picătură de sînge ca noi să mergem acum în vizită, iar ei, eroii, să ne privească cu tristeţe de la înălţimea soclurilor pe care tronează busturile de bronz. Căpitan Ecaterina Teodoroiu, mareşal Alexandru Averescu, general Constantin Christescu, general Ion Dragalina, general Eremia Grigorescu, general Constantin Prezan, căpitan Grigore Ignat.
Sunt turişti entuziasmaţi de toate vîrstele, unii nu vor să coboare din autocar, monumentele nu-s atît de interesante pentru ei. Nişte busturi acolo, nişte morminte. Ce să caute ei în morminte, sunt oameni vii, plini de importanţa vieţii lor, suferinţelor lor mărunte, existenţei lor ce nu va lăsa în urmă decît un nume şters pe o cruce anonimă într-un cimitir în care mai odihnesc alte sute de mii de anonimi de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Pentru ce i-ar durea pe ei de un monument al unora care-au murit ca proştii, cu arma în mînă? Acum nimeni nu mai e dispus să moară pentru ţară, pentru interesele altor guvizi ce conduc lumea. Nu mai e niciunul dispus să se tîrască prin tranşee, în noroi, să facă pe ei de frică sub ploaia de gloanţe şi obuze ce muşcă lacome din pămînt alături şi sfîrtecă lîngă tine pe camarazii de arme.
„Wow, uite ce scrie aici! Mareşal Alexandru Averescu! Moaaamăă, asta este strada mea! Fă-mi şi mie o poză aici, să am şi eu poză cu strada mea!” De sus, de la înălţimea bustului său mareşalul priveşte cu condescenţă. De-ar putea, ar lăcrima. Nu are cum, e un bust de metal, dar sub razele soarelui şi vorbele fără cap vezi metalul cum se topeşte şi curge pe lîngă soclu, vrea să se ascundă sub pietrişul aleii. La ce bun? Cu ce rost?
Mi-aduc aminte de rîndurile unei prietene şi de căpitanul copilăriei ei, Antohi, întors din război fără minte o lăsase rătăcind acolo, pe cîmpie printre morţi. „Tu tu tu tu tu, uite-aşa făcea mitraliera!” Tu tu tu tu tu! Văleu, nu mai trageţi mă!”.
Telefoanele performante nu sperie. Semnalizează discret cînd au făcut poza. Două doamne sunt fericite. Au poze de postat pe facebook şi pe instagam, sau pe twiter, să se laude cu strada lor. Norocul mareşalului că a murit. Nu mai poate muri o dată.
La intrare e taxă. Nu poţi intra să tulburi morţii aşa, pe gratis. Patru lei? Mult, doamnă, mult! Lasă că nu mai intrăm, că şi aşa nu avem ce vedea, ce-i acolo în afară de nume scrise pe pereţi şi pietre de mormînt? Generalul Eremia Grigorescu? Să fie, ce treabă avem noi? Odihneşte pe 600 de eroi necunoscuţi? Nemernicul, pînă şi dincolo de moarte s-a cocoţat pe umerii fraierilor de guvizi. Ce, el a zis „Pe aici nu se trece!”? Hai, mă, ce mare lucru, oricine putea să spună nişte vorbe atît de banale.
Prin faţa mea a trecut un domn la a doua tinereţe, cu burtă ce-i umple pînă la refuz maoiul, în pantaloni scurţi şi şlapi de plastic. Mîinile goale îi atîrnă pe lîngă corp în timp ce privirea-i aleargă curioasă de colo-colo. Miroase acru, a transpiraţie stătută şi fierea mea îi dă un ghiont să plece mai repede mai departe. Îl las să mă depăşească, se opreşte lîngă mine. „Oare, generalul Prezan e pe aleea cealaltă?”. Mda. Înghit în sec. Nu ştiu. Pleacă să-l caute.
Plătesc patru lei şi intru în colosul slab luminat. În mijloc, sub luminator, mormîntul generalului Grigorescu tronează acoperit de coroane. Trei tineri fac poze şi vorbesc în şoaptă în timp ce trec mai departe. Pe margine lumina slaba abia te lasă să citeşti inscripţiile. Ion, Ion, Florea, Radu, Vasile, Ilie, 18 ani, 25 ani, 24 ani, 47 ani. Lîngă plăcuţa memorială a Măriucăi e o coroană micuţă, cu flori proaspete. „În veci nu te vom uita, Măriucă!” Ochii ei inocenţi plîng peste flori.
Cine e Măriuca? O fetiţă. Un copil ce şi-a învins frica şi s-a cocoţat într-un copac să le spună alor noştri ce fac inamicii dincolo de tranşee. I-a coordonat să ştie încotro să îndrepte tunul să lovească în plin duşmanul. Un inamic a luat-o la ochi, a tras şi ochii copilei s-au stins larg deschişi către cer. O eroină.
Lîngă altă plăcuţă arde o candelă, semn că şi acolo odihneşte un tînăr care n-a fost uitat. Poate că el zîmbeşte printre lacrimi. Ceilalţi doar strigă şi sufletul ţi se face greu de-atîtea doruri pe care încearcă să ţi le pună în traista lui. „ De unde vii? Ce s-o fi ales de copiii mei? Pămîntul meu l-o mai lucra cineva? Muierea mea mai e printre voi? Eu sunt Ion, de colo, de peste deal, de la Oituz! Eu sunt Radu, de la Dunăre! Eu sunt Tănase de la Siret! Eu sunt Ilie, din munţii Mehedinţului! E departe drumul către casă? Pe unde s-o luăm? Ce mai ştii de-ai noştri? Mai stai, nu pleca aşa, răspunde-ne! Spune-ne măcar că n-am murit degeaba!”
Nu, n-aţi murit degeaba. Suntem liberi. Suntem români. Vorbim româneşte. Ne înjurăm româneşte. Ne bîrfim româneşte. Ne dăm la gioale româneşte. Avem tricolor. Nu, n-aţi murit degeaba cît timp mai avem tricolor şi cît timp mai sunt tineri dispuşi să plătească patru lei la intrare să stea de vorbă cu voi.
Afară soarele se pregăteşte de culcare. Aleile sunt goale, toată lumea a urcat deja în autocar. Mai privesc o dată peste monument, să iau cu mine ultimele imagini şi să-mi iau adio de la ei, cei douăzecişiunu de mii de morţi fără mormînt. Sau poate la revedere. Se spune că-n 1944 pînă şi Hitler l-a lăsat pe Antonescu să-şi concentreze cît mai multe trupe antiaeriene în zonă ca să apere monumentul lor. Noi avem acum străzi cu nume de generali. Şi ne mîndrim cu ele, chiar dacă habar nu avem cine-au fost ei, cum au murit şi de ce-au murit. „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Sunt străzile noastre cu numele lor.

Malul de lut


Locuiau la cîteva uliţi distanţă de noi, ne întîlneam adeseori în drum spre cîmp, cînd mergeam la via din deal, sau la grădina de pe malul lacului. El şi ea, amîndoi trecuţi de prima tinereţe, amîndoi în putere, încă. El cu pălăria pusă corect, de sub care se iţea o privire pătrunzătoare, ea cu şorţ curat şi basma înflorată, mîndră şi mulţumită. Se vedea în felul în care-şi ţinea umerii drepţi şi-şi rotea privirea peste lume cu o infatuare prost mascată că e mîndră de ceea e este şi de omul ce şedea în dreapta ei pe loitra căruţei.
Îi salutam, ne răspundeau la salut. Rece, protocolar, fără întrebări suplimentare, fără zîmbete, fără inerentele opriri şi glume strigate din mers cum se întîmpla cînd ne ieşeau în cale oameni apropiaţi.
În sat toată lumea cunoaştea pe toată lumea, toată lumea saluta pe toată lumea, nu pe toţi la fel, era un soi de ierarhie bine stabilită între rude, prieteni, cunoscuţi şi cei consideraţi de săteni paria – toleraţi, niciodată acceptaţi. Cuplul făcea parte dintre toleraţi, poate de aici şi privirile drepte, încăpăţînate cu care treceau printre oameni. „Nu mă judecaţi voi pe mine, e viaţa mea, fac ceva pe părerea voastră”, asta transmiteau şi-şi continuau viaţa cum credeau mai bine.
În spatele lor era o poveste care nu prea era rostită cu voce tare. Sătenii o ştiau, unii o trăiseră pe viu, alţii se născuseră după dar o aflaseră, aproape c-o supseseră cu lapte la sîn, aşa cum se întîmplă cu toate poveştile satului. El mai fusese însurat, ea mai fusese măritată, amîndoi se ţinuseră dragi atunci, în tinereţe. Ea mai lua bătaie de la bărbatul furios că-i face ochi dulci celuilalt, el îşi ura nevasta care-l bătea la cap cu pretenţiile şi geloziile ei. Avea nevastă bună altfel, gospodină, harnică, îl ajuta la toate treburile, îi făcuse şi-un copil, doar gura o strica şi pentru gura mare şi-a luat plata.
Într-o dimineaţă nouă de vară s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au plecat pe coastă să încarce lut galben ca să pomostească ceva pereţi noi. S-au apucat serios de treabă să nu-i prindă căldura şi, cînd era femeia mai neatentă, un mal de lut s-a desprins din coasta dealului şi-a prins-o sub el. Omul a urlat de l-au auzit mărginaşii, apoi a fugit repede să aducă ajutoare din sat. Satul a chemat miliţia şi-au scos femeia zdrobită de malul de lut.
Miliţienilor li s-a părut suspectă întîmplarea şi-au cercetat cadavrul mai în amănunt, aşa a ieşit la iveală că moarta avea vînătăi care nu erau făcute de pămînt şi-avea ţeasta crăpată cu cazmaua înainte să fie îngropată. Luat la bani mărunţi, bărbatul a recunoscut că nici malul nu s-a prăbuşit că-i venise timpul să pice, a fost puţin ajutat de braţele lui vînjoase. Cu alte cuvinte, îşi plănuise în amănunt crima şi-şi dusese planul la bun sfîrşit aşa cum îl gîndise. În mintea lui ar fi venit megieşii, ar fi scos-o de acolo, ar fi constatat că-i moartă, ar fi îngropat-o cu lăutari şi ar fi devenit pentru o perioadă văduvul îndurerat, care se însoară apoi cu aleasa inimii, nevasta altuia. Miliţia şi procuratura i-au stricat planurile şi l-au trimis vreo 15 ani de acasă, la răcoare, să reflecteze.
După 15 ani, cînd timpul acoperise cît de cît cruzimea întîmplării, s-au trezit cu criminalul înapoi în sat. Îşi ispăşise pedeapsa, îşi relua viaţa de acolo de unde a lăsat-o fără să se justifice la nimeni, fără să povestească nimic nimănui, ca şi cum 15 ani nu fuseseră decît un vis care-l privea doar pe el. Sătenii au comentat în şoaptă o perioadă, l-au ocolit, l-au privit cu ostilitate, apoi au sfîrşit prin a-l tolera şi viaţa şi-a continuat cursul. Mîndra a plecat de la bărbat şi s-a mutat, în sfîrşit cu iubirea vieţii, îşi trăia visul cu ochii fără să-i pese că la temelia lui era un cadavru. Era fericită şi nu-i păsa de nimic altceva.
Fericirea a durat nişte ani, pînă cînd iubirea s-a rupt şi alt mal de lut s-a desprins şi-a prins-o dedesubt. Criminalul era deja bătrîn, pedeapsa devenise nesemnificativă.

Tic-tac


Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cînd ai să pleci,
atît cît stai am să te-aştept
zi de zi
cu bătaia inimii la uşă,
noapte de noapte
cu zbaterea visului sub pleoape.
Eu nu te-ntreb cît ai iubit
pînă m-ai găsit
şi m-ai ales din bîlciul colorat
al lumii,
îngenunchez
şi-ţi spăl picioarele
cu ploi strînse în ani
de aşteptare
şi te aşez desculţ
în leagănul inimii.
Deschide braţele
să-mi găsesc culcuş
în stînga fiinţei tale,
acolo unde bate ceasul inimii.
Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cît ai iubit,
vreau să-mi rămîi,
vreau să-ţi rămîn
bătaie de inimă.
Tic-tac.