Locuiau la cîteva uliţi distanţă de noi, ne întîlneam adeseori în drum spre cîmp, cînd mergeam la via din deal, sau la grădina de pe malul lacului. El şi ea, amîndoi trecuţi de prima tinereţe, amîndoi în putere, încă. El cu pălăria pusă corect, de sub care se iţea o privire pătrunzătoare, ea cu şorţ curat şi basma înflorată, mîndră şi mulţumită. Se vedea în felul în care-şi ţinea umerii drepţi şi-şi rotea privirea peste lume cu o infatuare prost mascată că e mîndră de ceea e este şi de omul ce şedea în dreapta ei pe loitra căruţei.
Îi salutam, ne răspundeau la salut. Rece, protocolar, fără întrebări suplimentare, fără zîmbete, fără inerentele opriri şi glume strigate din mers cum se întîmpla cînd ne ieşeau în cale oameni apropiaţi.
În sat toată lumea cunoaştea pe toată lumea, toată lumea saluta pe toată lumea, nu pe toţi la fel, era un soi de ierarhie bine stabilită între rude, prieteni, cunoscuţi şi cei consideraţi de săteni paria – toleraţi, niciodată acceptaţi. Cuplul făcea parte dintre toleraţi, poate de aici şi privirile drepte, încăpăţînate cu care treceau printre oameni. „Nu mă judecaţi voi pe mine, e viaţa mea, fac ceva pe părerea voastră”, asta transmiteau şi-şi continuau viaţa cum credeau mai bine.
În spatele lor era o poveste care nu prea era rostită cu voce tare. Sătenii o ştiau, unii o trăiseră pe viu, alţii se născuseră după dar o aflaseră, aproape c-o supseseră cu lapte la sîn, aşa cum se întîmplă cu toate poveştile satului. El mai fusese însurat, ea mai fusese măritată, amîndoi se ţinuseră dragi atunci, în tinereţe. Ea mai lua bătaie de la bărbatul furios că-i face ochi dulci celuilalt, el îşi ura nevasta care-l bătea la cap cu pretenţiile şi geloziile ei. Avea nevastă bună altfel, gospodină, harnică, îl ajuta la toate treburile, îi făcuse şi-un copil, doar gura o strica şi pentru gura mare şi-a luat plata.
Într-o dimineaţă nouă de vară s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au plecat pe coastă să încarce lut galben ca să pomostească ceva pereţi noi. S-au apucat serios de treabă să nu-i prindă căldura şi, cînd era femeia mai neatentă, un mal de lut s-a desprins din coasta dealului şi-a prins-o sub el. Omul a urlat de l-au auzit mărginaşii, apoi a fugit repede să aducă ajutoare din sat. Satul a chemat miliţia şi-au scos femeia zdrobită de malul de lut.
Miliţienilor li s-a părut suspectă întîmplarea şi-au cercetat cadavrul mai în amănunt, aşa a ieşit la iveală că moarta avea vînătăi care nu erau făcute de pămînt şi-avea ţeasta crăpată cu cazmaua înainte să fie îngropată. Luat la bani mărunţi, bărbatul a recunoscut că nici malul nu s-a prăbuşit că-i venise timpul să pice, a fost puţin ajutat de braţele lui vînjoase. Cu alte cuvinte, îşi plănuise în amănunt crima şi-şi dusese planul la bun sfîrşit aşa cum îl gîndise. În mintea lui ar fi venit megieşii, ar fi scos-o de acolo, ar fi constatat că-i moartă, ar fi îngropat-o cu lăutari şi ar fi devenit pentru o perioadă văduvul îndurerat, care se însoară apoi cu aleasa inimii, nevasta altuia. Miliţia şi procuratura i-au stricat planurile şi l-au trimis vreo 15 ani de acasă, la răcoare, să reflecteze.
După 15 ani, cînd timpul acoperise cît de cît cruzimea întîmplării, s-au trezit cu criminalul înapoi în sat. Îşi ispăşise pedeapsa, îşi relua viaţa de acolo de unde a lăsat-o fără să se justifice la nimeni, fără să povestească nimic nimănui, ca şi cum 15 ani nu fuseseră decît un vis care-l privea doar pe el. Sătenii au comentat în şoaptă o perioadă, l-au ocolit, l-au privit cu ostilitate, apoi au sfîrşit prin a-l tolera şi viaţa şi-a continuat cursul. Mîndra a plecat de la bărbat şi s-a mutat, în sfîrşit cu iubirea vieţii, îşi trăia visul cu ochii fără să-i pese că la temelia lui era un cadavru. Era fericită şi nu-i păsa de nimic altceva.
Fericirea a durat nişte ani, pînă cînd iubirea s-a rupt şi alt mal de lut s-a desprins şi-a prins-o dedesubt. Criminalul era deja bătrîn, pedeapsa devenise nesemnificativă.