„Iisus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcînd/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le!”
Aşa scrie pe perete după ce intri pe uşa masivă, de metal. Căldura ucigătoare pătrunde şi în încăperile întunecate unde te pîndesc de după fiecare placă de marmură zeci de ochi.
Mii de suflete se odihnesc sub plăcuţele comemorative, pline cu nume săpate în marmura tare, rece, impersonală. Ion, Ion, Vasile, Constantin, Florea, Ion, Radu, Andrei, un erou necunoscut, alt erou necunoscut, treisute de eroi necunoscuţi, alt erou necunoscut, Stan, Dumitru, Ilie, Tănase, Ion, Ion, Măriuca, alţi trei sute de eroi necunoscuţi, alţi treisute, din nou trei sute. Te învîrţi în cerc şi pretutindeni dai de ei. Sunt mulţi. Numele te copleşesc, glasurile te strigă din pereţi.
Un cîmp întreg de soldaţi necunoscuţi. O mare de oameni sfîrtecaţi de bombe, o mare de suflete îngrozite ce plîng de dincolo de mormînt şi cer îndurare cerului. Tineri. Toţi tineri: 24 de ani, 17 ani, 21 ani, 23, ani, 28 ani, 37 ani, 45 ani. Oameni cu părinţi, soţii, copii, mame. Oameni ce nu şi-au mai văzut niciodată casa părintească, pe care ai lor i-au plîns şi i-au pomenit fără să-i mai poată îngropa, fără să aibă în cimitir lemnul unei cruci pe care să pună fruntea să plîngă cînd le e dor. 21.000 de morţi. Douăzecişiunu de mii de suflete rătăcite pe cîmpii necunoscute, care încearcă să identifice bucăţi din ceea ce-a fost cîndva trupul lor şi nu mai ştiu să găsească drumul către casă.
Coborîm din autocar după orele prînzului. Ziua e înaltă, călduroasă, uscată. Iarba suferă galben, gata să-şi dea duhul, copacii au frunze rare, prăfuite, lipsite de strălucire. Pe aleile pietruite stau de strajă ofiţeri, căpitani, maiori, generali, mareşali, toţi căzuţi la datorie ca să apere pămîntul strămoşesc. Scump a mai fost pămîntul ăsta şi-a fost achitat pînă la ultima picătură de sînge ca noi să mergem acum în vizită, iar ei, eroii, să ne privească cu tristeţe de la înălţimea soclurilor pe care tronează busturile de bronz. Căpitan Ecaterina Teodoroiu, mareşal Alexandru Averescu, general Constantin Christescu, general Ion Dragalina, general Eremia Grigorescu, general Constantin Prezan, căpitan Grigore Ignat.
Sunt turişti entuziasmaţi de toate vîrstele, unii nu vor să coboare din autocar, monumentele nu-s atît de interesante pentru ei. Nişte busturi acolo, nişte morminte. Ce să caute ei în morminte, sunt oameni vii, plini de importanţa vieţii lor, suferinţelor lor mărunte, existenţei lor ce nu va lăsa în urmă decît un nume şters pe o cruce anonimă într-un cimitir în care mai odihnesc alte sute de mii de anonimi de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Pentru ce i-ar durea pe ei de un monument al unora care-au murit ca proştii, cu arma în mînă? Acum nimeni nu mai e dispus să moară pentru ţară, pentru interesele altor guvizi ce conduc lumea. Nu mai e niciunul dispus să se tîrască prin tranşee, în noroi, să facă pe ei de frică sub ploaia de gloanţe şi obuze ce muşcă lacome din pămînt alături şi sfîrtecă lîngă tine pe camarazii de arme.
„Wow, uite ce scrie aici! Mareşal Alexandru Averescu! Moaaamăă, asta este strada mea! Fă-mi şi mie o poză aici, să am şi eu poză cu strada mea!” De sus, de la înălţimea bustului său mareşalul priveşte cu condescenţă. De-ar putea, ar lăcrima. Nu are cum, e un bust de metal, dar sub razele soarelui şi vorbele fără cap vezi metalul cum se topeşte şi curge pe lîngă soclu, vrea să se ascundă sub pietrişul aleii. La ce bun? Cu ce rost?
Mi-aduc aminte de rîndurile unei prietene şi de căpitanul copilăriei ei, Antohi, întors din război fără minte o lăsase rătăcind acolo, pe cîmpie printre morţi. „Tu tu tu tu tu, uite-aşa făcea mitraliera!” Tu tu tu tu tu! Văleu, nu mai trageţi mă!”.
Telefoanele performante nu sperie. Semnalizează discret cînd au făcut poza. Două doamne sunt fericite. Au poze de postat pe facebook şi pe instagam, sau pe twiter, să se laude cu strada lor. Norocul mareşalului că a murit. Nu mai poate muri o dată.
La intrare e taxă. Nu poţi intra să tulburi morţii aşa, pe gratis. Patru lei? Mult, doamnă, mult! Lasă că nu mai intrăm, că şi aşa nu avem ce vedea, ce-i acolo în afară de nume scrise pe pereţi şi pietre de mormînt? Generalul Eremia Grigorescu? Să fie, ce treabă avem noi? Odihneşte pe 600 de eroi necunoscuţi? Nemernicul, pînă şi dincolo de moarte s-a cocoţat pe umerii fraierilor de guvizi. Ce, el a zis „Pe aici nu se trece!”? Hai, mă, ce mare lucru, oricine putea să spună nişte vorbe atît de banale.
Prin faţa mea a trecut un domn la a doua tinereţe, cu burtă ce-i umple pînă la refuz maoiul, în pantaloni scurţi şi şlapi de plastic. Mîinile goale îi atîrnă pe lîngă corp în timp ce privirea-i aleargă curioasă de colo-colo. Miroase acru, a transpiraţie stătută şi fierea mea îi dă un ghiont să plece mai repede mai departe. Îl las să mă depăşească, se opreşte lîngă mine. „Oare, generalul Prezan e pe aleea cealaltă?”. Mda. Înghit în sec. Nu ştiu. Pleacă să-l caute.
Plătesc patru lei şi intru în colosul slab luminat. În mijloc, sub luminator, mormîntul generalului Grigorescu tronează acoperit de coroane. Trei tineri fac poze şi vorbesc în şoaptă în timp ce trec mai departe. Pe margine lumina slaba abia te lasă să citeşti inscripţiile. Ion, Ion, Florea, Radu, Vasile, Ilie, 18 ani, 25 ani, 24 ani, 47 ani. Lîngă plăcuţa memorială a Măriucăi e o coroană micuţă, cu flori proaspete. „În veci nu te vom uita, Măriucă!” Ochii ei inocenţi plîng peste flori.
Cine e Măriuca? O fetiţă. Un copil ce şi-a învins frica şi s-a cocoţat într-un copac să le spună alor noştri ce fac inamicii dincolo de tranşee. I-a coordonat să ştie încotro să îndrepte tunul să lovească în plin duşmanul. Un inamic a luat-o la ochi, a tras şi ochii copilei s-au stins larg deschişi către cer. O eroină.
Lîngă altă plăcuţă arde o candelă, semn că şi acolo odihneşte un tînăr care n-a fost uitat. Poate că el zîmbeşte printre lacrimi. Ceilalţi doar strigă şi sufletul ţi se face greu de-atîtea doruri pe care încearcă să ţi le pună în traista lui. „ De unde vii? Ce s-o fi ales de copiii mei? Pămîntul meu l-o mai lucra cineva? Muierea mea mai e printre voi? Eu sunt Ion, de colo, de peste deal, de la Oituz! Eu sunt Radu, de la Dunăre! Eu sunt Tănase de la Siret! Eu sunt Ilie, din munţii Mehedinţului! E departe drumul către casă? Pe unde s-o luăm? Ce mai ştii de-ai noştri? Mai stai, nu pleca aşa, răspunde-ne! Spune-ne măcar că n-am murit degeaba!”
Nu, n-aţi murit degeaba. Suntem liberi. Suntem români. Vorbim româneşte. Ne înjurăm româneşte. Ne bîrfim româneşte. Ne dăm la gioale româneşte. Avem tricolor. Nu, n-aţi murit degeaba cît timp mai avem tricolor şi cît timp mai sunt tineri dispuşi să plătească patru lei la intrare să stea de vorbă cu voi.
Afară soarele se pregăteşte de culcare. Aleile sunt goale, toată lumea a urcat deja în autocar. Mai privesc o dată peste monument, să iau cu mine ultimele imagini şi să-mi iau adio de la ei, cei douăzecişiunu de mii de morţi fără mormînt. Sau poate la revedere. Se spune că-n 1944 pînă şi Hitler l-a lăsat pe Antonescu să-şi concentreze cît mai multe trupe antiaeriene în zonă ca să apere monumentul lor. Noi avem acum străzi cu nume de generali. Şi ne mîndrim cu ele, chiar dacă habar nu avem cine-au fost ei, cum au murit şi de ce-au murit. „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Sunt străzile noastre cu numele lor.
Frumos text, dureroase adevăruri conține.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A durut de atunci. Probabil că omenirea are nevoie să fie zguduită de cîte un dezastru din cînd în cînd, să ştie să-şi aprecieze eroii.
ApreciazăApreciază
Emoționant, Lucia….
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Oana.
ApreciazăApreciază