sunt


sunt tot mai mică de cînd ochii tăi

se oglindesc în noaptea altor ochi

de cînd orele tale se înghesuie și se mulează pe alte ore

de cînd glasul tău capătă alte inflexiuni

sunt tot mai mică de cînd anii au hotărît

să se-mprăștie în patru zări cu patru vînturi

și patru anotimpuri

fără niciun răsărit.

sunt tot mai mică

de cînd m-am transformat în sămînță de gînd

bob de neghină în aurul lui

în curînd pînă și gîndul ce mă adăpostește

va deveni tot mai mic

și se va pierde-n negura altor începuturi.

Aş fi putut


Aş fi putut să-ţi fiu duminică,
să-ţi îmbrac sufletul în haine de sărbătoare
şi să-l duc de mînă la biserică,
dimineaţa,
cînd bate toaca.
I-aş fi dat drumul în altar
şi l-aş fi împărtăşit cu vin roşu
şi pîine frămîntată în zori
cu apă neîncepută.
Aş fi putut să-ți fiu primăvară,
să-ți încarc ochii cu toporaşi
şi inima cu pui golaşi de ciocîrlii,
tu ai ales toamna cu frunze veştede pe-alei.
Aş fi putut să-ți fiu dimineață,
să-ți spăl obrazul cu rouă proaspătă
din lacrimi de fată mare,
dar ție ți-a plăcut întotdeauna apusul.
Aş fi putut fi tot ce n-ai avut
şi ți-ai dorit,
tu m-ai păstrat ochi limpede de apă.
Aş fi putut fi ca oricare,
dar ai ales să-ți fiu poveste,
să mă şopteşti la ceas de seară femeilor
ce-ți sunt vremelnic aşternut.
Ţi-am rămas izvor, îți gust
buzele arse în fiecare dimineață,
în apa mea îţi sting setea de primăveri
cu rouă şi veri cu răsărit pe mare.
Îţi voi fi toamnă
cu zbor de frunze vestede pe-alei
şi iarnă îţi voi fi
cu fulgi în palme calde de copii.

Tu, eu


Tu nu ești al meu,
al meu e fulgul alb de nea
ce șoptește povești
demult uitate
cu prinți și prințese fermecate,
al meu e cîmpul înghețat
în care poveștile
dorm sub plapuma
ciobului din ochi,
al meu e visul
ce-o să se destrame
în zori,
ca fulgul
în palma caldă de copil.
Eu nu-s a ta,
a ta e iarba verde-albăstruie
din zorii
dimineților înrourate.
Tu nu ești al meu,
eu n-am decît un vis
destrămat
din fluturi albi ce ning șoptit
peste inima mea.
Tu nu ești al meu,
tu nu ești,
tu nu,
tu,
eu.

Nu mă goni


Cînd va veni la tine vântul
să nu-l goneşti, deschide
larg fereastra şi lasă-l
să te mângâie cu degete uşoare,
aşa cum îți place să te mângîi,
închide ochii şi lasă-te
sărutat cu buze moi rotund,
pe buze, pe ochi, pe gât, pe piept,
aşa cum îţi place să te sărut.
Priveşte în zare, cerul te va privi
cu ochii mei, briza te va atinge
cu pielea mea.
De ploaia-ţi va bătea în geam
cu degete umede şi reci, nu o goni,
las-o să-ţi ude pleoapele
cu lacrimile plânse când îmi lipseşti
şi lipsa ta mă doare.
Nu mă goni când îți șoptesc
cu glasul fulgilor de nea,
ridică ochii și ia din cer
lumina pe care ochii mei
o vărsau în ochii tăi, din plin,
ca din cornul abundenței,
întinde mâna, șoapta
se va topi în palma ta,
numai bună de adăpat
doruri și dorinți
neîmplinite.

De prea mult frig


Mi-e dor, zicea.
De mâinile tale blânde mi-e dor,
de sclipirea albastră din ochi
atunci când mă privești,
de vocea grea când îmi șoptești
„eu te iubesc, minune”.
Mi-e dor de-o toamnă în care
frunza galbenă așterne covor cu șoapte
doar pentru noi.
De-o cameră caldă mi-e dor
de foșnetul cearșafurilor albe
ce ne îmbracă moale pe-amândoi.
Mi-e dor de noi,
ea îi șoptea cu glasul stins
și-o lacrimă curată s-a prelins
însingurată pe covor .
Cum poate să îți fie dor
de ce a fost și știi
că nu o să mai fie?
a răspuns el și a plecat.
În urma lui ușa s-a închis cu zgomot sec
și lacrima stingheră a murit
de prea mult frig,
acolo, pe covor.

Frig


Mi-e frig și mâinile, ah mâinile-mi
sunt sloiuri de dorul pielii tale.
Ia un chibrit şi-aprinde focul,
am să trag o pernă pe covor
să mă așez în fața lui,
am să-mi adun genunchii
și-am să-l descant cât flacăra
va mușca lacom din lemn.
Aşteaptă-mă cu toţi copacii goi
şi scrie povestea noastră tăcută,
voi aștepta cuminte să o termini
și, când soarele o să apună
iar jarul se va domoli,
am s-o descifrez de pe pielea ta,
cu degetele treze
și ochii larg deschiși.

Aripa cu inima


Mi te-ai ascuns în piept o vreme – acolo,
sub a treia coastă,
cea din care m-ai modelat atunci, la început.
Aveam aripi, zburam dimineaţa
deasupra lumii, să dau bineţe soarelui.
Tu-mi creşteai sub coaste
ca pâinea dospită în căpistere cioplită
din carne fragedă de arin tânăr.
Te simţeam cald, întreg, rotund,
mi te făcusei prea plin, îţi creşteau aripi.
Când ţi-ai ascuţit ghearele m-ai sfâşiat
şi-ai luat cu tine inima şi aripa stângă.
M-ai lăsat să tânjesc după cerul înalt, eu,
biată pasăre şchioapă de aripa cu inima.

Blestemul Aniţei


Iubesc povestea pe care o s-o citiţi aici, poate pentru că ea reprezintă piatra de temelie pentru scrierile mele viitoare. În 2014 a apărut într-o revistă de cultură la fel de tânără şi proaspătă ca şi scrierile mele. Sper să vă facă plăcere s-o citiţi.  🙂

 

Când s-a măritat Aniţa toţi flăcăii din sat au oftat. Nu era unul să nu tânjească după faţa ei albă, ochii albaştri şi părul negru din care împletea două cozi groase pe care le lăsa pe spate să-i atingă mijlocul. Şi ce mijloc de viespe avea, că-ţi era teamă să-l cuprinzi cu mâna, ca nu cumva să-l frângi de strângi mai tare iar buzele, fragă roşie, invitau la sărutări pătimaşe şi la vise de noapte cu păcat. Şi-a îmbrăcat rochia albă, şi-a pus beteală în păr şi zestrea în car şi s-a dus după om drag. Şi drag i-a rămas bărbatul ei harnic şi iute la mânie, că era mândru şi nu-i stătea nimeni în drum. Tocmai această impulsivitate a lui, felul în care ţinea  fruntea sus, o atrăsese prima dată la el.

A fost o nuntă de poveste, trei zile şi trei nopţi a cântat muzica şi satul întreg a băut şi a mâncat. Tudoranii erau oameni cu stare şi dare de mână şi doar odată îşi însurau feciorul cel mic Cinci copii aveau, toţi aşezaţi pe la casele lor. Ionel, cel mai mic rămâsese ultimul şi tânăra noră frumoasă le era cea mai dragă. Cu copii i-a binecuvântat Dumnezeu repede. În doi ani aveau deja doi prunci minunaţi, un băiat şi o fată şi totul părea a le merge din plin în începutul de viaţă în doi.

Totul a fost frumos până când comunismul a intrat ca tăvălugul în satul de pe nisipuri, a ridicat din praf toţi sărăntocii şi toate putorile şi-a obligat gospodarii să-şi dea pământul şi animalele asociaţiei. Toată munca de o viaţă a generaţii întregi de ţărani harnici şi strângători ajunsese să se împartă frăţeşte cu toate scursurile satului, cu toţi „muie-ţi-s posmagii” care nu au fost în stare să facă nimic în viaţă. Cine nu renunţa de bună voie se trezea cu potera la poartă.

L-au ridicat într-o dimineaţă şi pe Ionel. Nici nu se luminase de ziuă când l-au dus. Abia a apucat bietul de el să-şi tragă o pereche de cioareci peste izmene. Se aştepta să fie ridicat. Cu o săptămână înainte îl bătuse pe unul de se pusese singur preşedinte de GAS şi venise cu tupeu şi   doi hăndrălăi să-i ia boii din grajd. Plecaseră ăia cu coada între picioare, dar se întorseseră acum cu miliţia. Pe bărbat l-au dus cine ştie unde, iar în urma lui pe poartă au scos perechea de boi, o vacă şi câteva oi, aşa, să nu plece cu mâna goală şi să arate ei chiaburilor că nu se pune nimeni cu noul regim. Aniţa a rămas plângând pe prag, la fel de frumoasă în cămaşa ei lungă de pânză ţesută în casă, cu părul despletit, sânii înfoiaţi şi-un copilaş de ţâţă în braţe.

Au trecut ani şi ai lui l-au tot căutat fără succes la închisorile din ţară. Aproape că nici nu mai aşteptau să se întoarcă. Mulţi au dat târcoale în anii ăia pe la poarta Aniţei şi-au încercat să-i intre în voie şi s-o facă să-l uite pe Ionel al ei. Cum au venit, aşa au plecat. Era apărată de dragostea ei şi de un neam întreg de cumnaţi şi cumnate care ar fi înfipt cuţitul în oricine s-ar fi atins de nevasta fratelui lor. Aniţa şi-a prins cozile şi şi-a acoperit capul cu cârpă neagră. Era ca şi văduvă acum şi dacă fraţii lui nu i-ar fi călcat zilnic pragul s-o ajute ba cu una, ba cu alta, tare greu i-ar fi fost.

Când îşi luaseră gândul că s-ar mai putea întoarce în viaţă,  într-o seară rece de noiembrie s-au trezit cu Ionel la uşă. Era slab, adus de spate, cu părul complet alb şi riduri adânci pe frunte şi-n obraji. Păreae o stafie iar copiii chiar s-au speriat de el şi au început să plângă când a vrut să-i ia în braţe. Erau prea micuţi când a plecat şi nu-l mai ţineau minte, nu apucaseră să-l cunoască de tată. Bărbatul doar a rânjit atunci şi i-a lăsat în pace. Aniţa s-a cutremurat. Nu-i cunoştea rânjetul acela crud şi rece ce-i îngheţa sângele în vine şi-i speria copiii. A tăcut şi a înghiţit în sec, încercând doar să-şi trăiască bucuria revederii convinsă fiind că îl va face ea să-şi revină cu timpul. Cum să fi uitat el acolo toată dragostea ce-i legase? Era imposibil! Cine ştie câte trebuise să îndure bărbatul ei bun în toţi anii ăştia de s-a întors atât de bătrân şi de schimbat.

L-a pus la masă şi l-a iubit în noaptea aia cu foc, aşa cum o făcea odinioară, să îşi aducă aminte de ea, de trupul ei fierbinte şi flămând şi să nu mai plece. Lucrurile au părut să reintre pe făgaşul normal. El ieşea rar, încă nu putea da ochii cu oamenii satului şi cu întrebările din ochii lor. Nimeni nu rostea un cuvânt, toţi îl priveau cu sute de întrebări cărora nu era în stare să le facă faţă. Se închisese în el şi se întuneca tot  mai tare. Până într-o seară când a ajuns acasă târziu, beat, cu ochii roşii şi chef de ceartă. Gura lumii, slobodă, începuse să macine.

Nu ştia care îi spusese primul şi care venise să confirme spusele ăluia. Peste creierul lui se aşternuse o ceaţă şi se străduise din răsputeri să o facă mai deasă cerând cârciumarului pahar după pahar. Când nu mai putuse suporta cuvintele care îl ardeau ca focul pe dinăuntru plecase către casă. În drum smulsese un par dintr-un gard, aşa, ca şi cum ar fi vrut să se apere de câini. Intrase în casă cu parul în mână. Copiii dormeau pe laviţă şi pe femeia lui o adormise aşteptarea cu capul aplecat pe mâna întinsă pe masă. A băgat mâna în părul ei, a trântit-o pe jos şi a început să dea cu sete pe unde apuca. Copiii s-au trezit şi au început să ţipe, ţipătul lor i-a trezit pe fraţii care au apucat să ajungă la timp şi să-l oprească pe nebun înainte de a lăsa femeia fără suflare. L-au scos afară, i-au turnat apă rece în capm l-au înjurat şi i-au tras pumni să-l trezească. Habar nu aveau ce-l găsise pe nebun.

În casă, Aniţa zăcea pe podea într-o baltă de sânge, vânătă toată, respira greu. Au luat-o cumnatele şi au oblojit-o cum s-au priceput mai bine. A doua zi au chemat un felcer s-o vadă şi să le spună dacă o să scape. Avea patru coaste rupte, capul crăpat şi o bucată de os intrată în plămân o făcea să respire şuierat. Numai o minune o mai putea scăpa. Bărbatul, trezit din beţie, reuşise să lege două vorbe şi să spună cum aflase el la cârciumă că Aniţa lui îl înşelase când cu unul când cu altul cât timp fusese închis. Degeaba au încercat fraţii să-i spună că nimic nu-i adevărat, că oamenii erau răi şi sunt invidioşi pe fericirea lui. Vorbele îi stăteau înfipte în creier ca un cui înroşit şi nimic nu le putea scoate de acolo.

Nu şi-ar fi dorit să-i moară muierea şi să rămână singur cu copiii dar nici nu să mai trăiască şi s-o vadă zilnic pe bătătură, să-i vorbească şi să încerce să-i intre în voie când ochii lui nu o mai puteau vedea decât dezbrăcată şi înlănţuită de corpul altuia. În el se dădea o luptă şi gelozia, sabie cu două tăişuri, i se învârtea nestingherită în măruntaie, îl ciopârţea şi-l făcea  una cu pământul. În casă, pe patul suferinţei Aniţa agoniza sub febra ce-i mistuia viaţa şi i-o făcea să se scurgă încet afară din ea. Sufletu-i stătea agăţat în gât şi nu se îndura să părăsească corpul care lupta cu toate puterile să se agaţe de viaţă. Doi copii mărunţei o ţineau de mână şi o rugau să nu-i lase singuri pe lume iar ea se agăţa cu dinţii şi cu unghiile de marginile hăului în care moartea o trăgea cu fiecare zi mai mult.

Într-o dimineaţă au spălat-o, au primenit-o şi-au chemat preotul să-i citească şi să-i mai uşureze sufletul. De atunci era mai liniştită. A deschis ochii, a privit în jur, i-a recunoscut pe toţi şi a pupat copiii. A încercat să le spună câte ceva, dar lacrimile au înecat-o şi a tăcut. Bătrânii au scos copiii afară, să n-o mai necăjească mai mult. Pe seară suflarea îngheţată a morţii a intrat în încăperea mică plină de lacrimi şi lumânări. Glasul i s-a dezlegat şi a rostit clar, cu obidă: „Blestemat să fie ăla de mi-a otrăvit bărbatul cu vorbe mincinoase! Să dea Dumnezeu să moară şi el ca mine, când i-o fi lumea mai dragă!”

Cu blestemul pe buze i-a plecat sufletul. Au îngropat-o cu jale iar Ionel a  adus repede mamă vitregă pentru copii -o văduvă slută dintr-un sat vecin, întunecată şi mută, care nu ştia să ridice ochii din pământ şi părea că plânge într-una. Până au crescut şi au plecat la casele lor, copiii au urcat pe rând dealul cimitirului să-i aprindă un muc de lumânare şi să-i spună durerile. Apoi viaţa i-a luat cu valul ei, i-a împrăştiat şi au uitat-o pământului. Doar peste ani, când cel care i-a purtat toată tinereţea sâmbetele a murit în ziua în care-şi însura băiatul şi lăutarii îi cântau în bătătură, oamenii şi-au adus aminte de blestemul Aniţei şi s-au cutremurat. Sufletul i se putea odihni de acum.

 

Stroilă Lucia

Bucureşti, iulie 2014

 

Să nu rătăceşti


Toamna s-a furişat pe nesimţite, laşă,
calcă uşor pe aripi de frunze galbene-n zbor
şi se cuibăreşte comod în vieţile noastre.
Vântul adună furios frunze moarte
ce se lipesc cu foşnet spart
pe covorul roşu şi ascund
sub putreda lor transformare
emoţia iubirii şoptită sângeriu.
E linişte şi plumb la margine de gând
şi focul arde viu în lemne moarte.
Încolăcită în fotoliu, tac şi număr
stropii rari ce-mi bat în geam.
Azi ţi-am întins fir verde
la marginea pădurii, să nu rătăceşti
prin frunzele arse, când o fi să vii.

IMG_0929

Declaraţie


Te respir,
te sorb,
te doresc
în zilele fierbinţi
şi-n nopţile cu lună,
în toamnele tîrzii
şi-n iernile albe
când cerul plânge
şi cînd lumina ninge.
Te iubesc cum îşi iubeşte
soarele răsăritul,
noaptea stelele, marea valurile,
copacul frunzele, luna soarele.
Total,
ireversibil,
iremediabil,
te respir
te sorb,
te doresc,
te iubesc.