E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și o face să regrete blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și merge la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă are ascunse 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios. Merge de parcă s-ar întoarce și cînd ajunge la poarta cimitirului se oprește o clipă să-și tragă sufletul. N-a luat nici măcar o floare și-și mută indecisă greutatea de pe un picior pe celălalt în fața magazinului de pompe funebre a cărui vînzătoare cu fuste crețe o îmbie din ochi. Oare, să cumpere o jerbă, sau să mai aștepte? Se hotărăște brusc, se învîrte pe-un călcîi și întoarce spatele coroanelor din flori de hîrtie colorată. Mai bine merge așa, sigur o să-i ia Fanelia o jerbă mîine, înainte de înmormîntare. O să înșiruie numele tuturor pe ea și bună pace.
Fetele întîrzie și ei i se strînge ușor haina în spate cînd își dă seama că e singură în fața cimitirului, în mijlocul întunericului de smoală. Porțile larg deschise o îmbie să intre și-o mai trece un fior cînd vede pe aleea palid luminată un șir de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Să treacă timpul, încearcă o distracție din copilărie, cînd se strecura pe lîngă bunica dimineața și încropea povești plecate de la epitafurile de pe cruci.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră? Domnul inginer nu pare prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Cimitirul e un loc în care ipocrizia își dă examenul de maturitate, pretutindeni stau săpate în piatră competențe căpătate de decedat în timpul vieții, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. ”Aici odihnește doctor inginer Mosorescu„. Ăsta chiar are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o ia Lavinia tare de cum o vede. Fanelia o privește ca pe o meduză străvezie ce-și agită tentaculele pe lîngă picioarele murate în apa mării și zîmbește misterios. Mai că-i vine să scoată limba și să-i zică ceva de dulce.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, rostește, totuși și-și încropește o mină tristă cînd ridică ochii către văduvă. Lara zîmbește și-i face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat și e bine așa.
Lavinia înghite în sec, știe, cu o lună în urmă abia o scăpase din mîinile bărbatului furios care-și pusese în cap s-o omoare, ca nu cumva să moară el înainte și ea să se mărite cu altul. Ea l-ar fi omorît cu mîinile goale, Lara s-a întors în căminul conjugal. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate.
Proaspăta văduvă se apropie înaltă, blondă, elegantă în hainele cernite, cu un fard de pleoape ce-i accentuează seninul ochilor, dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Mirel regretă c-a plecat, zice rîde în continuare. De alături, Mirela o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare, proastă cum e, ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta. O ia de braț pe Lavinia care tremură deja ca o frunză dezbrăcată și-o ajută să urce treptele.
Ușa capelei scîrțîie sinistru și se deschide greu, din interior răzbește flacăra moale a lumînărilor și umbrele împrăștiate de candelabrul cu cinci becuri economice cu lumină rece ce-atîrnă din tavan.
În stînga, Mirel stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins în coșciugul lăcuit, pe patul mortuar. Hainele îi atîrnă largi pe oasele întinse, mîinile împreunate pe abdomen au culoarea mierii zaharisite în care-o mînă de copil a înfipt cîte zece fire țepene de păr pe fiecare deget, husa de satin alb cade în falduri peste marginile sicriului și acoperă pe jumătate mînerele imense de bronz. Lavinia îl privește cîteva clipe cu gîndul dus, încearcă să vizualizeze o scenă tristă, să poată stoarce cîteva lacrimi, dar nu-i vine în minte decît imaginea craniului așezat pe o pernă extrem de subțire, direct pe lemnul tare. Își închipuie cum se va bălăngăni stînga-dreapta, tronc-tronc ca o nucă seacă cînd îl vor purta către groapă, se întreabă dacă o să-l doară și-o să facă cucui și-o bufnește rîsul. Duce mîna la gură, tușește ușurel și-și ascunde repede privirea în pardoseala de piatră tocită să n-o vadă sora defunctului care urmărește cu ochi critic toată scena, așezată la căpătîiul mortului pe un scaun de scîndură albă, fără spătar, de pe care șoldurile i se preling languros în afară.
În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și gura strînsă pungă, pare că duce cu ea în mormînt un secret extraordinar și s-a temut să nu-l piardă înainte de-ai ieși sufletul, în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, ros pe la mîneci, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere.
Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni și importanți, ei chiar știu că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Mirel, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara strînge cu putere mîna Laviniei și-i strălucesc ochii albaștri fără umbră. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața ca de ceară a fostului soț și eșarfa de mătase neagră i se agață în țepii unui trandafir din buchetul pus pe pieptul răposatului, dă să se ridice, materialul opune rezistență și cedează cu zgomot în final, Lara se împiedică într-o coroană sprijinită prost de piciorul metalic al patului, fîlfîie de cîteva ori din mîini și cade în genunchi înainte să reușească vreuna din fete s-o prindă. O bucată de mătase neagră face notă discordantă cu verdele crud al frunzelor din buchetul de trandafiri albi, dresul negru are o graură imensă în genunchi și prin ea se ițește bosumflată o viitoare vînătaie serioasă.
– Mai dă-o dracu de treabă, Mirele, nici acum nu te potolești?, îl ceartă iritată pe mortul care stă impasibil cu ochii închiși. Au venit fetele și te dai în stambă în fața lor pînă și-n sicriu, nebunule. Parcă ești turbat.
Sora mortului cască niște ochi cît platourile de pește și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia Mirel cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. La cum zîmbește, siigur nu pleacă singur! Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul agoniei femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Cele patru prietene se privesc și izbucnesc într-u rîs nervos ce face pereții capelei să răsune ca un clopot. Zece perechi de ochi privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său învelit în mătase albă, Mirel le zîmbește complice, ștrengărește, din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, se trezește Lavinia și se miră singură de cuvintele calde care aburesc puțin în aerul înghețat, pînă se le îngîne ecoul. Avem cel mai vesel mort din capelă.
Grupul mai trage un hohot isteric, în jurul lor babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn privește trist la insolita adunătură, doar Mirel zîmbește în continuare de parcă le-a jucat cel mai tare renghi. Habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.
frig
Între ieri și azi
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Călcam apăsat, cu fruntea sus,
adunam visele muritorilor, le poleiam,
ştergeam uşor cerul cu palma şi
le aşezam, unul câte unul, pe boltă.
Noaptea devenea adâncă.
Aveam un lanț subțire de argint
și agățasem de el luna nouă.
Soarele mă invidia, îi furasem o rază
s-o agăț în ochi și nu clipeam
să nu întunec zilele.
Drumul alb șerpuia sub tălpi,
din când în când mă opream
să-mi curăț rănile și
cerul se întuneca, când ridicam
privirea curcubeul se-arcuia în zare.
Mi-e toamnă azi şi-mi plâng
frunze galbene pe umeri
Copacii se apleacă și gonesc
nori negri cu crengile goale.
Mi-e frig.
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Azi îmi bat zăpezi pe tâmple.
Între ieri şi azi toamna îngheaţă
priviri şi le acoperă
cu covor de frunze moarte.
Frig
Mi-e frig și mâinile, ah mâinile-mi
sunt sloiuri de dorul pielii tale.
Ia un chibrit şi-aprinde focul,
am să trag o pernă pe covor
să mă așez în fața lui,
am să-mi adun genunchii
și-am să-l descant cât flacăra
va mușca lacom din lemn.
Aşteaptă-mă cu toţi copacii goi
şi scrie povestea noastră tăcută,
voi aștepta cuminte să o termini
și, când soarele o să apună
iar jarul se va domoli,
am s-o descifrez de pe pielea ta,
cu degetele treze
și ochii larg deschiși.
Alb
Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul. Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.
Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.
Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă. Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc. „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”
De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”
Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”
Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.
Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”
Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.