Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Călcam apăsat, cu fruntea sus,
adunam visele muritorilor, le poleiam,
ştergeam uşor cerul cu palma şi
le aşezam, unul câte unul, pe boltă.
Noaptea devenea adâncă.
Aveam un lanț subțire de argint
și agățasem de el luna nouă.
Soarele mă invidia, îi furasem o rază
s-o agăț în ochi și nu clipeam
să nu întunec zilele.
Drumul alb șerpuia sub tălpi,
din când în când mă opream
să-mi curăț rănile și
cerul se întuneca, când ridicam
privirea curcubeul se-arcuia în zare.
Mi-e toamnă azi şi-mi plâng
frunze galbene pe umeri
Copacii se apleacă și gonesc
nori negri cu crengile goale.
Mi-e frig.
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Azi îmi bat zăpezi pe tâmple.
Între ieri şi azi toamna îngheaţă
priviri şi le acoperă
cu covor de frunze moarte.
Ești o oglindă. A sufletului. Ar trebui să-ți dăruiesc ceva pentru câtă bucurie îmi dai tu și aici și pe fb cu vorbele tale înșiruite ca o cusătură pe etamină.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi dăruiești mult, timpul tău. E un dar extrem de prețios. Mulțumesc din suflet. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană