Milogul


Am auzit mai întâi un vaiet și-am crezut că se bat unii pe-afară. Mi-am aruncat privirea pe geam și ea s-a oprit în parcarea goală. La două blocuri distanță, lângă pubelele de gunoi cotrobăia un cerșetor. L-am ignorat și mi-am văzut de treabă, e plin de ei în ultimul timp, unul vine altul pleacă de parcă-s corbi deasupra unui stârv. Caută sticle de plastic, că fierul a dispărut în gura fără fund a centrelor de colectare. România de fier s-a terminat, a intrat cu brio în epoca de plastic.

După un timp l-am auzit mai clar, era un bărbat care cere de mâncare și vocea aproape că-i plângea de frig, de foame, de rugăminți. Avea în spate un sac soios, aproape gol. Pe fundul lui se ghicea un codru de pâine și-o țoală. ”Dați-ne și nouă ceva de mâncare, vă rog, o bucată de pâine că suntem flămânzi”, striga și privea în sus la geamurile apartamentelor, doar, doar s-o zări cineva la geam să își împreune și mâinile să ceară mai cu foc. Nu cerea doar pentru el, cerea pentru toată familia, de fapt poate că lui i-ar fi plăcut să rămână acasă, după sobă, să-și încălzească oasele bătrâne, dar foamea-i mare și n-a avut de ales.

Era bătrân, dacă ridurile de pe față și părul cenușiu ce-i iese smocuri de sub căciula murdară îi puteau spune vârsta. În ochi avea o lumină căpruie din care se prelingea ușor o lacrimă caldă, în gură câteva cioturi negre de dinți se ițeau de sub buzele pârlite. Purta un hanorac murdar ce-a fost cândva albastru și era încălțat cu o pereche de adidași scâlciați. Mâinile negre de frig și de mizerie aveau brazde adânci și degetele înghețate nu se mai îndreptau când le împreuna, rămâneau așa, încovrigate. Mergea încet și privea atent la fiecare geam.

Din când în când  mai trecea pe lângă el câte o femeie grăbită, câte o bătrână cu sacoșele pline de la piață. ”Dă-mi și mie ceva de mâncare, doamnă, fie-ți milă, vin de departe, suntem flămânzi”. Câte una mai miloasă se oprea și-i dădea ce avea: un măr, un covrig, un colt de pâine, un leu. ”Săru-mâna, doamnă, să fii sănătoasă. Bogdeaproste, doamnă, să fie primit”. ”Da ceva haine pe care nu le mai folosiți, nu aveți, că sunt copiii goi”, plusa când simțea o inimă mai generoasă. Și-agățase sacul în gard și-așteapta să coboare cineva cu ceva, orice, să mai treacă un om bun, să treacă foamea și setea și viața.

”Dă-mi și mie de-o pâine, doamnă, că suntem flămânzi, fie-ți milă și să-ți ajute Dumnezău, vin tocmai de la Moldova”, l-am auzit când de el se apropia grăbită, cu buzele strânse, privirea rece, un făraș sub brat și baticul legat la spate o femeie între două vârste.

”Ia mai dă-te dracu, milogule! Du-te la muncă, nu la întins mâna, că eu muncesc de dimineața până seara pentru o pâine să pun pe masa”, i-a aruncat răstit, cu ură și-a mers înțepată mai departe. ”r-ați ai dracu de milogi”, a mai adăugat cu năduf, printre dinți și-n parcarea pustie vocea ei a speriat vrăbiile.

”Sunt și eu bătrân și flămând, doamnă.”, a șoptit în urma ei milogul.

 

În toamnă


Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.