Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl iei sub aripa ta, îl ocrotești, îi faci mici plăceri, îl asculți, vrei să facă totul bine, vrei ca ceilalți să vadă în el raza pe care o vezi tu. Te îngrijorează absența lui când nu știi dacă e bine sau nu, te doare când îl doare, te simți neputincios când pățește ceva. Îl porți cu tine pretutindeni, îl ai în minte la serviciu, la ședință, la cursuri, la ceaiul pe care-l bei cu prietenele, te trezești noaptea și-l privești cum doarme doar pentru a respira în același ritm cu el și-ți umpli inima de bucurie. E limanul tău.
Când iubești un om te doare dacă-l pierzi și absența lui te face nefericită. Te ofilește.
De pleacă te înfurii și plângi, îl blamezi, îi arunci vorbe grele, dar plecarea lui tot ofilită te lasă pentru că el nu poate pleca de tot, lasă ocupat locul pe care i l-ai acordat în viața ta, te împovărează cu prezența lui viitoare.
Încerci să-l ascunzi bine și o iei de la capăt, dar undeva, în adâncul tău, ți-e teamă să nu fi pățit ceva între timp, ai vrea să știi că e bine și te trezești în miez de noapte că te rogi pentru binele lui.
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl faci parte din tine definitiv, pe viață. Doar dacă știi să-l iubești pe el, nu doar felul în care te simți tu iubindu-l.
Amăgiri 