De cînd cu iarna asta grea toată casa e în răscoală. Cînd mă întorc seara acasă nu mai recunosc nimic, Kara a făcut peste zi paturile praf, toate pernele, cearșafurile, păturile, pilotele sunt adunate morman în mijlocul patului. Sub ele se odihnește la căldură telecomanda, sau o jucărie.
Puță a învățat că în coșul de hîrtii de lîngă birou găsește jucării și-l răstoarnă. Găsesc toate hîrtiile înșirate prin casă. Intru în casă, scot fum pe nas, flăcări pe urechi și săgeți din ochi, îi cert de la un capăt la altul, îi înjur și-i pun la colț. Kara lasă capul în jos, pune coada între picioare și pășește ușuurel, pe vîrfuri. Dispare din raza mea vizuală pentru un timp. Puță-și pune coada pe spinare și-mi întoarce curul, pășește îngîmfat către birou. Îl doare la bască. Doar Suri tremură pe calorifer și se roagă în gînd ca ăștia doi să ia bătaie.
Mă schimb și aranjez patul. Kara mai bagă din cînd în cînd capul pe ușă să vadă, mi-a trecut nebunia? Puță se așează pe coadă și mă privește curios-amuzat cu ochii lui imenși, albaștri. Așteaptă.
Ridic coșul și-adun hîrtiile de pe covor. Mă întorc cu spatele și-n secunda următoare coșul e răsturnat și animalul scotocește grăbit după hîrtia preferată. Strig la el, ia repede cocoloșul în gură, fuge și lîna îi tremură cînd mișcă repede picioarele lui scurte și puternice.
Kara își arată nasul, încă spășită, pe mine mă bufnește rîsul și s-a dus naiba toată disciplina.
Cățelușa consideră că a trecut furtuna și sare fericită să mă lingă pe mîini, Puță mă privește amuzat cu ochii ăia perfect rotunzi și plimbă cu laba cocoloșul de hîrtie, doar biata Suri oftează tristă și-și întoarce privirea către bezna de afară. Ce să faci? N-ai ce să faci. E greu să fii singura ființă serioasă și rațională într-o casă de nebuni.
bucurie
Amintiri din altă viață
Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.
Gânduri
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl iei sub aripa ta, îl ocrotești, îi faci mici plăceri, îl asculți, vrei să facă totul bine, vrei ca ceilalți să vadă în el raza pe care o vezi tu. Te îngrijorează absența lui când nu știi dacă e bine sau nu, te doare când îl doare, te simți neputincios când pățește ceva. Îl porți cu tine pretutindeni, îl ai în minte la serviciu, la ședință, la cursuri, la ceaiul pe care-l bei cu prietenele, te trezești noaptea și-l privești cum doarme doar pentru a respira în același ritm cu el și-ți umpli inima de bucurie. E limanul tău.
Când iubești un om te doare dacă-l pierzi și absența lui te face nefericită. Te ofilește.
De pleacă te înfurii și plângi, îl blamezi, îi arunci vorbe grele, dar plecarea lui tot ofilită te lasă pentru că el nu poate pleca de tot, lasă ocupat locul pe care i l-ai acordat în viața ta, te împovărează cu prezența lui viitoare.
Încerci să-l ascunzi bine și o iei de la capăt, dar undeva, în adâncul tău, ți-e teamă să nu fi pățit ceva între timp, ai vrea să știi că e bine și te trezești în miez de noapte că te rogi pentru binele lui.
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl faci parte din tine definitiv, pe viață. Doar dacă știi să-l iubești pe el, nu doar felul în care te simți tu iubindu-l.
Dimineaţa pe răcoare
- Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
- Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
- Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
- Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
- Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea. - Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
- Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
Bunica oftează. - Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte. - Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească. - Hai puturosule, mai mergi cu mine?
- Mmmm… sigur!
- Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână. - Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru. - Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
- Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
- Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
- Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
- La matale de ce sunt pe dos?
- Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr. - Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
- Cum liorpăie, tataie?
- Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
- Şi gumarii mănâncă?
- … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos. - Te doare, mamaie?
- Mă doare, muică.
- Dă să mai duc şi eu.
- Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
- Biineee…
Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză. - Mamaie, uite barza.
- O văd, muică, o văd.
- N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
- Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
- Ai mai mulţi ochi?
- Da, am unu’n creştet.
- Şi vezi cu el?
- Văd, vezi bine că văd.
- Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
- Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
- Da eu nu-s boţană, mamaie.
- Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare. - Mamaie, uite boboci.
- Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
- Nu mi-e foame.
- De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
- Da, mi-e sete.
- Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari. - Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
- Mai e mult, mamaie?
- Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
- Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
- Aşa te vreau.
După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou. - Mi-e cald, mamaie.
- Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
-Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg. - Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
- Dacă taci ai mai mult spor?
- Da, normal.
Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg. - Bună dimineaţa, daică Ioană!
- Bună dimineaţa, muică!
- Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
- Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
- Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
- Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
- Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid. - Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde. - E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică. - Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
- Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
- Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte. - Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.
Amăgiri 