Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.