Dă-mi mie lacrimile,
am să le plîng pe toate pentru tine,
seninul limpede păstrează-l în priviri.
Dă-mi mie durerea,
am s-o îndur pe toată pentru tine,
păstrează voioşia şi rîsul de copil.
Dă-mi mie greutatea,
am umerii căliţi în ani de penitenţă,
păstrează-ţi inocenţa şi mersul delicat.
Dă-mi mie moartea,
eu pot să mor pentru toţi oamenii
ce-au fost vreodată vii,
păstrează-ţi tinereţea şi promite-mi
că ai să o trăieşti din plin
şi ai să-mbătrîneşti frumos
şi pentru mine.
fericire
Într-o primăvară
A venit moartea într-o primăvară.
Înflorise pădurea toată în verde
crud şi-albastru de viorele,
în alb de brebenei şi
parfum de toporaşi,
rîul înebunise de-atîta limpede cer
şi-atîta înfrunzit pămînt.
Îi sclipeau ochii
de castană coaptă reflectaţi
în albastrul curat al cerului,
îmi rîdea sufletul cu toate simţurile
treze, îl primea carnea cu toate
degetele vii, cu tot sîngele
aprins, pornit aprig pînă în buzele
fragă, cînta privighetoarea
ca o descreierată, îşi chema perechea
la cuib, plutea iubirea pretutindeni,
pe sub crengile amare de muguri
ce-abia deschideau ochii
să privească lumea flămînzi.
Minţeam că sunt fericită,
îmi adormeam iubirea
cu vocea lui. „Iubita mea,
îmi spunea, iubita mea
eşti frumoasă
ca primăvara asta nebună”.
Buzele îi miroseau amar a verbină,
a mosc, tutun şi femeie străină.
Gânduri
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl iei sub aripa ta, îl ocrotești, îi faci mici plăceri, îl asculți, vrei să facă totul bine, vrei ca ceilalți să vadă în el raza pe care o vezi tu. Te îngrijorează absența lui când nu știi dacă e bine sau nu, te doare când îl doare, te simți neputincios când pățește ceva. Îl porți cu tine pretutindeni, îl ai în minte la serviciu, la ședință, la cursuri, la ceaiul pe care-l bei cu prietenele, te trezești noaptea și-l privești cum doarme doar pentru a respira în același ritm cu el și-ți umpli inima de bucurie. E limanul tău.
Când iubești un om te doare dacă-l pierzi și absența lui te face nefericită. Te ofilește.
De pleacă te înfurii și plângi, îl blamezi, îi arunci vorbe grele, dar plecarea lui tot ofilită te lasă pentru că el nu poate pleca de tot, lasă ocupat locul pe care i l-ai acordat în viața ta, te împovărează cu prezența lui viitoare.
Încerci să-l ascunzi bine și o iei de la capăt, dar undeva, în adâncul tău, ți-e teamă să nu fi pățit ceva între timp, ai vrea să știi că e bine și te trezești în miez de noapte că te rogi pentru binele lui.
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl faci parte din tine definitiv, pe viață. Doar dacă știi să-l iubești pe el, nu doar felul în care te simți tu iubindu-l.
Vine o zi
Vine o zi când trebuie să iei
din raftul prăfuit al amintirilor toate clipele,
să le așezi frumos una peste alta
apoi să tragi linie să aduni.
O zi cu soare plus una cu ploaie,
o ninsoare ca-n iernile copilăriei
cu un viscol de sfârșit de lume,
o noapte de dragoste minus una de coșmar,
o bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă,
o lacrimă fierbinte pe obraz,
un fulger în privire,
buze moi cu buze fierbinți, însetate,
două mâini calde plus două palme reci, emoționate.
Le așezi bine, să nu te înșeli
când socotești un întreg
și când aduni o virgulă
de care te-ai împiedicat cândva
cu o mână întinsă de care te-ai agățat
pe fugă să nu cazi.
Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:
un vis mort,
un țel abandonat,
o lacrimă amară,
o trădare-două,
lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o
cu mare cruzime un om iubit,
o rană proaspătă
lângă una veche ce mai sângerează,
câteva cicatrici,
o plecare definitivă
lângă o plecare neașteptată.
Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.
Ce clipă a fost fericită și
care a rămas o nesfârșită durere,
ce oră s-a scurs fără să-ți dai seama
deși ai fi vrut să mai stea și
ce minut s-a prelins agale
și-a lăsat în urma lui urma grețoasă
a melcului cu casa-n spinare.
Restul acela mărunt,
ce rămâne după ce termini,
e viața ta.
Știu, poate părea mărunțiș,
dar mărunțișul cu plus face diferența
dintre fericire și o viață trăită în zadar.
Pe-o margine de zare
Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit, priveam golul fără să văd nemărginirea şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.
Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a plâns de copil şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire, te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, să aştept nemărginirea.
Un vultur şi-a-ntis aripile-n zbor, s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt, ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni recind Priviţi de sus, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor. Albastrul cerului s-a pătat cu aripile lui pereche.
Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul cu ochii şi gura. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.
De atunci, ochii mei, larg închişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi colorate, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.
Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte. Să mă adap din apa vie a gurii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor aspre ce-mi mângâie obrazul şi-l înseninează.
Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi.
Amăgiri 