Vine o zi când trebuie să iei
din raftul prăfuit al amintirilor toate clipele,
să le așezi frumos una peste alta
apoi să tragi linie să aduni.
O zi cu soare plus una cu ploaie,
o ninsoare ca-n iernile copilăriei
cu un viscol de sfârșit de lume,
o noapte de dragoste minus una de coșmar,
o bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă,
o lacrimă fierbinte pe obraz,
un fulger în privire,
buze moi cu buze fierbinți, însetate,
două mâini calde plus două palme reci, emoționate.
Le așezi bine, să nu te înșeli
când socotești un întreg
și când aduni o virgulă
de care te-ai împiedicat cândva
cu o mână întinsă de care te-ai agățat
pe fugă să nu cazi.
Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:
un vis mort,
un țel abandonat,
o lacrimă amară,
o trădare-două,
lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o
cu mare cruzime un om iubit,
o rană proaspătă
lângă una veche ce mai sângerează,
câteva cicatrici,
o plecare definitivă
lângă o plecare neașteptată.
Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.
Ce clipă a fost fericită și
care a rămas o nesfârșită durere,
ce oră s-a scurs fără să-ți dai seama
deși ai fi vrut să mai stea și
ce minut s-a prelins agale
și-a lăsat în urma lui urma grețoasă
a melcului cu casa-n spinare.
Restul acela mărunt,
ce rămâne după ce termini,
e viața ta.
Știu, poate părea mărunțiș,
dar mărunțișul cu plus face diferența
dintre fericire și o viață trăită în zadar.