Vine o zi


Vine o zi când trebuie să iei
din raftul prăfuit al amintirilor toate clipele,
să le așezi frumos una peste alta
apoi să tragi linie să aduni.
O zi cu soare plus una cu ploaie,
o ninsoare ca-n iernile copilăriei
cu un viscol de sfârșit de lume,
o noapte de dragoste minus una de coșmar,
o bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă,
o lacrimă fierbinte pe obraz,
un fulger în privire,
buze moi cu buze fierbinți, însetate,
două mâini calde plus două palme reci, emoționate.
Le așezi bine, să nu te înșeli
când socotești un întreg
și când aduni o virgulă
de care te-ai împiedicat cândva
cu o mână întinsă de care te-ai agățat
pe fugă să nu cazi.
Sub rezultat pui ce-ai de scăzut:
un vis mort,
un țel abandonat,
o lacrimă amară,
o trădare-două,
lovitura de pumnal pe care ți-a dat-o
cu mare cruzime un om iubit,
o rană proaspătă
lângă una veche ce mai sângerează,
câteva cicatrici,
o plecare definitivă
lângă o plecare neașteptată.
Mai tragi o dată linie și faci un rezumat.
Ce clipă a fost fericită și
care a rămas o nesfârșită durere,
ce oră s-a scurs fără să-ți dai seama
deși ai fi vrut să mai stea și
ce minut s-a prelins agale
și-a lăsat în urma lui urma grețoasă
a melcului cu casa-n spinare.
Restul acela mărunt,
ce rămâne după ce termini,
e viața ta.
Știu, poate părea mărunțiș,
dar mărunțișul cu plus face diferența
dintre fericire și o viață trăită în zadar.

O zi ca oricare


În fiecare dimineaţa îmi spăl cu apă rece
urmele nopţii de pe obraz.
Îmi iau rochia cea bună,
pun o umbră de parfum,
îmi pun lumina jucăuşă în ochi, cu grijă,
să nu-mi rănesc retina cu razele ei ascuţite,
încalţ sandalele cu flori şi-mi iau
din cuierul de după uşă
zâmbetul de dimineaţă.
Îl agăţ bine de colţul gurii şi
închid uşa după mine.
Pe drum zâmbetul se agaţă de
fiecare cărucior cu copil şi
copilul întinde mâna să-l prindă.
De lumina ochilor se agaţă căţeii străzii
care vin fericiţi să-mi sărute obrazul.

În fiecare seară ochii se odihnesc de oboseala zilei,
îi doare lumina sub care-au jucat lacrimi.
Gândurile se învârt ameţite, se ceartă până
întind palma peste frunte şi le gonesc
dintr-o mişcare.
Ajung acasă, îmi desprind zâmbetul obosit
şi-l agăţ la locul lui, după uşă,
descalţ sandalele cu flori,
spăl lumina din ochi
şi-mi strâng obrazul obosit în palme.
Mă aşez în pat pe întuneric, să pot privi,
în sfârşit, în mine, la mine.
Mi-adun gândurile,
le aşez cuminte sub pleoape şi tac.
Visele le las pe altădată,
le-am pedepsit,
vin tot mai încruntate la
întâlnirea noastră nocturnă.
Doar tăcerea mi-a rămas fidelă până la capăt.