În fiecare dimineaţa îmi spăl cu apă rece
urmele nopţii de pe obraz.
Îmi iau rochia cea bună,
pun o umbră de parfum,
îmi pun lumina jucăuşă în ochi, cu grijă,
să nu-mi rănesc retina cu razele ei ascuţite,
încalţ sandalele cu flori şi-mi iau
din cuierul de după uşă
zâmbetul de dimineaţă.
Îl agăţ bine de colţul gurii şi
închid uşa după mine.
Pe drum zâmbetul se agaţă de
fiecare cărucior cu copil şi
copilul întinde mâna să-l prindă.
De lumina ochilor se agaţă căţeii străzii
care vin fericiţi să-mi sărute obrazul.

În fiecare seară ochii se odihnesc de oboseala zilei,
îi doare lumina sub care-au jucat lacrimi.
Gândurile se învârt ameţite, se ceartă până
întind palma peste frunte şi le gonesc
dintr-o mişcare.
Ajung acasă, îmi desprind zâmbetul obosit
şi-l agăţ la locul lui, după uşă,
descalţ sandalele cu flori,
spăl lumina din ochi
şi-mi strâng obrazul obosit în palme.
Mă aşez în pat pe întuneric, să pot privi,
în sfârşit, în mine, la mine.
Mi-adun gândurile,
le aşez cuminte sub pleoape şi tac.
Visele le las pe altădată,
le-am pedepsit,
vin tot mai încruntate la
întâlnirea noastră nocturnă.
Doar tăcerea mi-a rămas fidelă până la capăt.