O ploaie rece şi insistentă cântă monoton la fereastră, lacrimile ei cad ritmic pe frunzele arse, pe alei, peste maşinile din parcarea pustie. În semiobscuritatea camerei pleoapele se zbat rar peste ochi ce nu cunosc odihna de patru zile. Un nod îi stă de câteva zile în gât şi-o sufocă încet. Nu ştie nu ştie în ce zi a săptămânii este, zace pe aşternutul mototolit, vorbeşte cu gândurile, luptă cu durerea care-i macină pieptul unde simte o greutate mare care o sufocă şi o trage adânc, spre pământ. Dacă ar fi fost acasă, pe malul Dunării s-ar fi culcat direct pe pământ, sub tei şi ar fi închis ochii să lase natura să o cotropească. I-ar plăcea să simtă cum creşte iarba şi o acoperă cu spicele ei înflorite iar fluturi multicolori vin să-şi odihnească aripile pe umerii osteniţi de atâta viaţă. Ar adormi pe rând fiecare neuron ce-i chinuie gândurile, să nu mai simtă nimic, să-şi spele sufletul şi să renască nouă, fără amintiri şi durere.
În dimineaţa asta rece, cu ploaia ei sâcâitoare, patul suferinţei o apasă direct pe oase şi pentru prima dată după zile întregi simte nevoia să se ridice, să nu-l mai simtă sub ea. O baie fierbinte, prelungă îi uşurează umerii. Se lasă biciuită de apa binefăcătoare, primeşte de la ea balsamul purificator. Se priveşte în oglindă prin aburii albi presăraţi cu picuri de apă, vede cearcănele adânci, obrazul supt, gura fără urmă de zâmbet şi nu se poate privi în ochi. Îi e teamă de ce ar citi acolo.
Vrea să iasă, să se lase biciuită de frig şi apă, să-şi poată domoli durerea. Înfăşurată în prosopul moale îşi pregăteşte meticulos hainele, ciorapii de mătase, pantofii cu toc. Se şterge pe îndelete, lasă prosopul să cadă pe podea fără să-l ridice, îşi picură în palme loţiunea pe care o întinde agale pe tot corpul, respiră adânc, îmbracă lenjeria intimă, închide sutienul cu mâinile petrecute la spate, rulează cu grijă mătasea dresului de-a lungul pulpelor subţiti, are grijă de fiecare amănunt, îndreaptă cutele, pulverizează parfum pe încheieturi şi se aşează pe scaun să-şi tragă sufletul – umbra unui leşin îi bate puternic în ceafă. Ascunde cearcănele sub ochelari, dă puţină culoare culoare buzelor, ia umbrela mare, neagră care să-i ascundă faţa cu totul şi pleacă. Paşii o poartă prin parc, prin locuri care-i trezesc în minte râsete, strangeri de mână uitate şi îi aduc în urechi o voce caldă şi moale ca un balsam.
Rând pe rând, pas după pas, la braţ cu picăturile ce se lovesc de pavaj şi se împrăştie în mii de cioburi minuscule străbate fără să vadă locuri şi străzi cunoscute. Buzele i se mişcă ritmic, rostesc cuvinte doar de ea ştiute, ochii caută pe aleile ude urmele unor paşi anume. Toamna plânge pentru ei , palmele îngheţate strâng mânerul umbrelei într-un gest involuntar şi picioarele pe care le simte ude poartă mai departe, mecanic, un trup lipsit de viaţă şi-un chip alb, cadraveric, cu buze vineţii neobosite.
Ploaia îi ucide noţiunea timpului. Se întunecă uşor şi aleile îşi aprind rând pe rând felinarele, înainte de vreme, toamna îşi aşterne tristeţea întunecată peste oraş. Se aşează pe o băncuţă în părculeţul pustiu şi ridică ochii. Pe lângă ea, pe bulevard trec grăbite maşini cu faruri aprinse, ştergătoare pornite şi interior cald, gonesc spre case luminoase şi calde. Locurile îi par cunoscute, fără să-şi dea seama pe moment de ce.
Inima începe să-i bată nebuneşte când aude pe alee paşi grăbiţi ce se apropie. Se ascunde cât poate sub umbrelă şi în lumina difuză a înserării rămâne anonimă. Pe lângă ea, în pas elastic, ferindu-se de ploaie se grăbeşte să intre în blocul de vizavi EL. Nu are umbrelă şi stropii îi cad pe umeri şi-l îmbracă ca o mantie, fiecare lasă urme întunecate pe sacou. Fără să privească în jur, deschide uşa, se scutură şi intră grăbit.
Sub umbrelă, femeia tuşeşte puternic şi ia o gură mare de aer să-şi sature plămânii, uitase să respire. Obrajii i se colorează, valuri grele de căldură îi alimentează cu sânge proaspăt şi-i face mâinile să tremure. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut să-l atingă, atât de aproape trecuse. Umerii îi cad brusc şi toată oboseala acumulată în lungile zile de tăcere iese la suprafaţă. Genunchii îi tremură şi simte că viaţa i se scurge pe asfalt, picătură cu picătură, odată cu ploaia iar ea nu se poate dezlipi de bancă, să-şi strângă sufletul la piept şi să plece spre casă.
Târziu, în întunericul dens, închide umbrela şi se ridică. Oamenii trec grăbiţi pe lângă ea, păşesc preocupaţi spre casele lor, poate înjură în gând umezeala ploii şi doar din când în când, câte unul ridică ochii şi priveşte mirat la femeia ce merge cu privirea dreaptă, cu părul ud, prin ploaia rece, cu sufletul mort în mână şi lacrimi reci pe obraz.