O ploaie rece şi insistentă cântă monoton la fereastră, lacrimile ei cad ritmic pe frunzele arse, pe alei, peste maşinile din parcarea pustie. În semiobscuritatea camerei pleoapele se zbat rar peste ochi ce nu cunosc odihna de patru zile. Un nod îi stă de câteva zile în gât şi-o sufocă încet. Nu ştie nu ştie în ce zi a săptămânii este, zace pe aşternutul mototolit, vorbeşte cu gândurile, luptă cu durerea care-i macină pieptul unde simte o greutate mare care o sufocă şi o trage adânc, spre pământ. Dacă ar fi fost acasă, pe malul Dunării s-ar fi culcat direct pe pământ, sub tei şi ar fi închis ochii să lase natura să o cotropească. I-ar plăcea să simtă cum creşte iarba şi o acoperă cu spicele ei înflorite iar fluturi multicolori vin să-şi odihnească aripile pe umerii osteniţi de atâta viaţă. Ar adormi pe rând fiecare neuron ce-i chinuie gândurile, să nu mai simtă nimic, să-şi spele sufletul şi să renască nouă, fără amintiri şi durere.
În dimineaţa asta rece, cu ploaia ei sâcâitoare, patul suferinţei o apasă direct pe oase şi pentru prima dată după zile întregi simte nevoia să se ridice, să nu-l mai simtă sub ea. O baie fierbinte, prelungă îi uşurează umerii. Se lasă biciuită de apa binefăcătoare, primeşte de la ea balsamul purificator. Se priveşte în oglindă prin aburii albi presăraţi cu picuri de apă, vede cearcănele adânci, obrazul supt, gura fără urmă de zâmbet şi nu se poate privi în ochi. Îi e teamă de ce ar citi acolo.
Vrea să iasă, să se lase biciuită de frig şi apă, să-şi poată domoli durerea. Înfăşurată în prosopul moale îşi pregăteşte meticulos hainele, ciorapii de mătase, pantofii cu toc. Se şterge pe îndelete, lasă prosopul să cadă pe podea fără să-l ridice, îşi picură în palme loţiunea pe care o întinde agale pe tot corpul, respiră adânc, îmbracă lenjeria intimă, închide sutienul cu mâinile petrecute la spate, rulează cu grijă mătasea dresului de-a lungul pulpelor subţiti, are grijă de fiecare amănunt, îndreaptă cutele, pulverizează parfum pe încheieturi şi se aşează pe scaun să-şi tragă sufletul – umbra unui leşin îi bate puternic în ceafă. Ascunde cearcănele sub ochelari, dă puţină culoare culoare buzelor, ia umbrela mare, neagră care să-i ascundă faţa cu totul şi pleacă. Paşii o poartă prin parc, prin locuri care-i trezesc în minte râsete, strangeri de mână uitate şi îi aduc în urechi o voce caldă şi moale ca un balsam.
Rând pe rând, pas după pas, la braţ cu picăturile ce se lovesc de pavaj şi se împrăştie în mii de cioburi minuscule străbate fără să vadă locuri şi străzi cunoscute. Buzele i se mişcă ritmic, rostesc cuvinte doar de ea ştiute, ochii caută pe aleile ude urmele unor paşi anume. Toamna plânge pentru ei , palmele îngheţate strâng mânerul umbrelei într-un gest involuntar şi picioarele pe care le simte ude poartă mai departe, mecanic, un trup lipsit de viaţă şi-un chip alb, cadraveric, cu buze vineţii neobosite.
Ploaia îi ucide noţiunea timpului. Se întunecă uşor şi aleile îşi aprind rând pe rând felinarele, înainte de vreme, toamna îşi aşterne tristeţea întunecată peste oraş. Se aşează pe o băncuţă în părculeţul pustiu şi ridică ochii. Pe lângă ea, pe bulevard trec grăbite maşini cu faruri aprinse, ştergătoare pornite şi interior cald, gonesc spre case luminoase şi calde. Locurile îi par cunoscute, fără să-şi dea seama pe moment de ce.
Inima începe să-i bată nebuneşte când aude pe alee paşi grăbiţi ce se apropie. Se ascunde cât poate sub umbrelă şi în lumina difuză a înserării rămâne anonimă. Pe lângă ea, în pas elastic, ferindu-se de ploaie se grăbeşte să intre în blocul de vizavi EL. Nu are umbrelă şi stropii îi cad pe umeri şi-l îmbracă ca o mantie, fiecare lasă urme întunecate pe sacou. Fără să privească în jur, deschide uşa, se scutură şi intră grăbit.
Sub umbrelă, femeia tuşeşte puternic şi ia o gură mare de aer să-şi sature plămânii, uitase să respire. Obrajii i se colorează, valuri grele de căldură îi alimentează cu sânge proaspăt şi-i face mâinile să tremure. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut să-l atingă, atât de aproape trecuse. Umerii îi cad brusc şi toată oboseala acumulată în lungile zile de tăcere iese la suprafaţă. Genunchii îi tremură şi simte că viaţa i se scurge pe asfalt, picătură cu picătură, odată cu ploaia iar ea nu se poate dezlipi de bancă, să-şi strângă sufletul la piept şi să plece spre casă.
Târziu, în întunericul dens, închide umbrela şi se ridică. Oamenii trec grăbiţi pe lângă ea, păşesc preocupaţi spre casele lor, poate înjură în gând umezeala ploii şi doar din când în când, câte unul ridică ochii şi priveşte mirat la femeia ce merge cu privirea dreaptă, cu părul ud, prin ploaia rece, cu sufletul mort în mână şi lacrimi reci pe obraz.
Zi: august 24, 2016
Între râs şi ură
Oamenii adoră să râdă. Caută motive de distracţie în orice, spun bancuri, aşteaptă să le spui lucruri care să-i facă să hohotească. În aceeaşi măsură, de cealaltă parte a baricadei, oamenii urăsc cu încrâncenare, visceral.
Între aceste două extreme sentimentele sunt doar sporadice, confuze şi patetice. Până şi când iubesc o fac oarecum cu superficialitate, se leagă de ceilalţi prin tot felul de fire pe care le agaţă de calităţi inventate sau de suprafaţă. Ce nu se vede cu ochiul liber nu există.
Cele mai accesate ştiri sunt cele care expun fapte de o cruzime inimaginabilă. Sau bancurile. Sau povestioarele amuzante fără subiect. Redactorii răscolesc spaţiul virtual în căutare de subiecte de senzaţie cu care să trezească atenţia publicului. Se străduiesc să fie originali şi spontani, să emită axiome care să prindă, să spună vorbe de duh. Scriitorii trebuie să fie amuzanţi indiferent ce povestesc. Vorbesc de o partidă de sex? Trebuie să folosească cuvinte care să şocheze şi să excite, dar să nu cumva să uite să-şi facă cititorul să râdă că şi-au dat foc la valiză. Povestesc drama unei fete violate şi nu îşi faci cititorii să citească râzând? La naiba, sunt slabi, habar nu au să scrie! Vorbesc de un copil orfan care-şi îngroapă singurul părinte şi nu bagă măcar un banc, acolo, cât să trezească grobianul din mine? E grav, să se ducă de unde au venit, nu-mi trebuie poveşti lacrimogene! Eu vreau să râd, să hohotesc, să mă doară burta, să mă laud în gura mare cu râsul meu, să vadă toată lumea cât sunt de fericit! Ce contează că viaţa mea e patetică, stearpă, fără orizont? Râsul contează! Starea aia de idiot pe care ţi-o recomandă toţi ăia care fac bani grei doar că-ţi vând sfaturi despre cum să trăieşti zen. Nu mai e la modă să empatizezi cu cei din jurul tău, nici măcar să trăieşti din plin propria-ţi viaţă, cu bune şi rele, cum ţi-a fost dată. Dacă nu râzi nu existi.
De partea cealaltă nu exisţi dacă nu urăşti. Dacă nu faci rău măcar unui om, nu eşti bun de nimic. Dacă nu-ţi dai coate cu nimeni, dacă nu te lăţeşti ca să ocupi cât mai mult spaţiu, să fii vizibil, dacă nu arăţi cu degetul, dacă nu acuzi, nu înjuri în gura mare, nu faci spume, nu dai palme şi pumni, nu existi. Nu eşti om dacă nu eşti acru, înecat în oţet de multe grade. Cele mai multe grade. Prin ochelarii tăi lumea trebuie să se vadă neagră, de smoală, singura pată albă, imaculată trebuie să fii doar tu, unicul, inegalabilul, inconfundabilul. Restul sunt pigmei ce trebuie puşi la punct de serenisima ta persoană, cea în faţa căreia ceilalţi trebuie să se prosterneze ca la sfintele moaşte. Că tu eşti cel mai cel, deţinătorul adevărului, Prometeu, singurul care ştie cum şi ce trebuie făcut, dar care nu oferă din ştiinţa lui decât cu linguriţa şi doar dacă e implorat în genunchi. Nu toţi trebuie să ştie ce ştiu zeităţile Olimpului, ce naiba!
Idealul românesc le are pe amândouă. Şi măreţia zeului deţinător de vilă cu multe camere, maşină 4X4, lanţ de aur, pantaloni sub burtă, tricou deasupra, portofel ticsit cu valută, piţipoancă blondă tunată, cu tocuri de 12, ţâţe şi fund de plastic, creier de plastic şi disponibilitatea de a râde superior de toţi ceilalţi fraieri.
Vouă nu vi se pare ciudată nevoia asta de a trăi superficial? Între râs prostesc şi prea înaltă ură e un gol pe care puţinii şi neinteresanţii oameni rămaşi normali nu au cum să-l umplă. Şi de încearcă s-o facă sunt măturaţi imediat de râsetele unora şi ura celorlalţi.