–Fă, Dodă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Tu trăznită o să mori când o să mori, ascultă la mine!
–Da ce drac ai, mă, cu mine? Eşti nebun, ce-ţi veni să te iei de oameni aşa? Te-ntrebă cineva ceva, sau te găsişi să te bagi şi tu în seamă ca prostul?
–Proastă eşti tu. E ziua de Paşti şi tu stropeşti în vie? Nu ţi-e frică, fă, că te bate Dumnezeu? Pe tine te-a scăpat mă-ta în cap de mică.
–Du-te, mă, dracu’ în drumul tău. Ietete, te găsişi tu să te iei de mine, de curul tău nu te iei. Stropesc când vreau eu, nu când îmi spui tu. Ete-al dracu cu chelea după el, cine se găsi să-mi dea mie sfaturi.
–De n-o să te trăznească Dumnezeu, să nu-mi zici mie pe nume. De-aia nu mai vrea, fă, Dumnezeu cu lumea, din cauza unora ca tine, că nici în ziua de Paşti nu te stau dracii potolită. Făăăă, de-aia bate piatra şi se alege praful de toată munca ta.
–Lasă, mă, că lumea o scapi tu, nu mai are nevoie şi de mine. Auzi al dracu’! Mă, prostule, dacă bate piatra bate numai pe mine, ai? Numai pe mine bate? Bate peste toţi, mă, dă şi peste tine cum dă peste mine, nu se alege nor să dea doar pe casa mea. Şi pe tine te bate la fel şi tu nu stropeşti în vie în ziua de Paşti ca mine. Tu eşti credincios al dracu, de ce nu te ocoleşte piatra, ai?
–Din cauza ta, fă, nebuno! Din cauza ta că m-a pus ăl din baltă să-mi fac casă lângă tine, să mă calce necazul una-două. Dacă ştiam că eşti aşa, mă tămâiam şi nu mai veneam acilişa.
–Păi cară-te dracu’, cin’ te ţine? Auzi la el, parcă l-am chemat eu să-mi ţină de urât. Nevastă-ta ştie, mă, pe unde dracu umbli? Du-te dracu’ la casa ta.
–Ptiu! tâmpita lumii, aşa-mi trebuie dacă-mi bag în cârd cu tine. De-aia nu stă, fă, nimeni cu tine, de nebună ce eşti.
Mărin îşi face cruce şi se duce în plata lui. Cu cine să stai de vorbă? De când se mutase acolo, lângă poarta cimitirului, numai de-ale nefăcute vede la Doda. Pare că însuşi Aghiuţă locuieşte alături şi din când mai scoate capul să-şi râdă de lume prin gura ei spurcată.
Diavolul are ochi albaştri şi buze roşii. Dacă ţine gura închisă, nici nu te prinzi că are limba despicată. O crezi o sfântă cum stă, muiere fără bărbat în poarta cimitirului şi ţine singură o ditamai casa, cu căţel, cu purcel, cu o mamă bătrână şi un băiat în liceu. Îţi vine să zici „săraca, n-a avut nici un noroc pe lume”, dacă n-o cunoşti. El o mai ocărăşte, da’ parcă ai pe cine? Îi e rudă, mamele le-au fost surori dar nu-i vine să recunoască rudenia, de teamă ca blestemata fire a nebunei să nu se abată şi peste familia lui. Îl înţelege şi-i pare rău de bărbatul care a îndrăznit să se însoare cu aşa arătare şi-a mai şi stat cu ea şapte ani. De când a divorţat, nebuna a luat-o de tot pe arătură. Pe mă-sa o bate de cum se scoală, se ceartă cu vecinii, cu neamurile, cu cine-i iese-n cale. E fericită doar când are bani, când rămâne lefteră zici că toţi diavolii din fundul iadului i s-au adunat sub piele şi trebuie să-ţi faci cruce cu limba-n gură şi să dai cu agheasmă să nu ajungă şi pe la tine.
Dimineaţă văzuse că din gardul nou unele scânduri se cam apleacă într-o parte, cum se clatină un om beat ce are nevoie de sprijin şi se sprijină într-o rână de primul gard. Asta venise el să-i zică, dar când o vezi pe nebună îţi mai aduci aminte ce ai venit să-i spui? Îi e şi necaz acu’. Să fi apucat să-i ceară socoteală, să-i spună de la obraz „fă, tu eşti o hoaţă şi găinile tale sunt la fel, că de-aia sunt ale tale!” şi s-o fi pus să-i repare gardul, să nu mai zică că-i mănâncă găinile, parcă n-a fost în stare la viaţa lui să-şi ţină o pasăre în bătătură. Se-nvârte, bimbăne de unul singur şi nu-i vine să creadă cum l-a ameţit muierea de nu a mai ştie de capul lui şi ce să vorbească. Da’ nu se lasă, se întoarce să-i zică, altfel o să-i pleznească inima de necaz şi o să moară.
–Fă, ce mă-ta faci, te-ai apucat să-mi dărâmi şi gardul ăsta? De-aia l-am reparat eu, să-i desfaci tu blănile să dai iar drumul găinilor în grădina mea?
Dracul de femeie se opreşte cu pompa-n spinare şi-l săgetează cu privirea, de pare că vrea să-l hipnotizeze şi să-l prindă ca pe un gândac pe-o placă de poliestiren.
–Mă, tu ai băut apa de la câine! Cine, mă, eu? Să-mi sară ochii dacă m-am atins de vreo blană din gardul tău! Să moară mama dacă te mint!
–De ce te juri, nebuno, pe sufletul mă-tii, ce vină are ea că nu te duce capul? Nu, veni muica de la groapă să-mi smulgă mie blănile din cuie la gardul dintre noi doi. Nu avem decât noi acces la ele, Dodă, cine dracu să-l rupă dacă eu nu l-am rupt că nu aveam de ce şi tu zici să habar n-ai? Ia zi-mi acum, cine? Numai eu cu tine suntem aci.
–Da de unde dracu vrei să ştiu eu? Dă-te dracu’, că nici nu te-ai uitat bine când ai bătut cuiele şi pe astea le-ai lăsat aşa, flendurite. Înadins, să te iei cu mine-n gură.
–Fă, tu înnebuneşti omul de cap. Cum mă acuzi tu pe mine că am ajuns să-mi dărâm singur munca doar ca să mă iau de tine? Nu, că nu eşti normală! Stătuşi mult să te gândeşti la ce răspuns să-mi dai? Mult stătuşi să-ţi fete mintea aşa gogomănie?
Doda de întoarce cu spatele, dă din manivelă şi îndreaptă duza spre primul buştean.
–Du-te, mă, dracu de-aci. Căzuşi de tot pe capul meu azi şi nu mai scap de tine ca de râie. Vrei să-ţi repar eu gardul? Spune aşa şi ţi-l repar, dă-te dracu’, să vezi că eu sunt muiere ca lumea, nu ca tine.
–De parcă aş avea încredere să-l las pe mâna ta, să mi-l faci praf. Eu atât îţi spui: ţine-ţi găinile în bătătura ta că dacă le mai prind la mine le sucesc gâtul. Aşa cu gâtul sucit ţi le arunc peste gard şi să te văd mai ce faci.
Din dudul de peste gard o cioară mustăcioasă priveşte cu calm, când la unul, când la altul. Are un cuib sus, între crengi în care aşteaptă, răbdătoare, trei ouă proaspete. E timpul clocitului. Din când în când, coboară pe prima creangă şi se delectează cu cearta celor doi vecini. De-au putea s-o întrebi, n-ar şti să spună când a devenit cearta lor distracţia ei preferată, ei se ceartă de o viaţă, iar ea nu-şi mai ştie numărul anilor, a învăţat să numere doar până la zece. Să fi fost de două ori zece, să fi fost de trei ori? Hei, dar cui îi mai pasă? “Cra!”, rosteşte o singură dată, întinde aripile şi zboară în cuib să-şi ascundă ciocul mustăcios sub frunze. Plictisit de atâta monotonie în lumea umbrelor Aghiuţă, cocoţat pe gardul dintre două case surori, îşi învârte coada şi râde în hohote fericit că a găsit credinciosul cel mai devotat întrupat în muierea cu ochi albaştri şi buze roşii căreia nu-i tace gura. Ce nu ştiu muritorii prinşi în mrejele cozii lui e că tinereţea trece şi că în viaţă nimic nu rămâne neplătit.