„Ţăranul e pe câmp/ţăranul e pe câmp/uraa, leliţa mea, ţăranul e pe câmp!”

În vagonul ticsit oamenii vorbesc în şoaptă, doar undeva, în capăt, o fetiţă cântă obsesiv aceeaşi strofă în română, franceză şi engleză. Bunica o încurajează şi cântecul continuă să spargă liniştea fierbinte cu vocea firavă şi monotonă a fetiţei. Suntem în mijlocul câmpului de cel puţin trei ore, timp în care toată fierbinţeala verii a intrat pe geamurile deschise şi-a aprins aerul în tot trenul.

Oameni nedumeriţi se plimbă pe culoar, toaletele dau pe afară, apa nu mai curge, mirosul lor se amestecă cu cel de transpiraţie şi devine insuportabil, la uşile deschise ale vagonului se adună fumătorii la o şuetă. Nimeni nu îndrăzneşte să coboare în câmpul ce se coace în frigare, la soare. Dincolo de linia ferată un utilaj nivelează încet un mal înalt de pământ. Bagă adânc cupa, muşcă bucăţi întregi şi le mută câțiva metri mai departe, într-un şanţ. De când aşteptăm a mâncat trei sferturi din el. Până deseară îl termină.

Lângă mine se aşează un englez slăbănog, cu o claie de păr încâlcit aruncată pe creştet de furca grăbită a destinului. Îmi zâmbeşte complice, îşi pune geanta de voiaj pe măsuţă şi începe să scoată din ea nişte recipiente de plastic. Unul, două, trei, zece în total. Le desface pe rând şi mirosul înţepător de mort în putrefacţie mă izbeşte direct în nări, îmi intră sub piele și-mi întoarce stomacul pe dos. Lipsa aerului în vagonul supraîncălzit devine acută. Pe englez pare să nu-l deranjeze nimic, culege cu degetele cinci boabe de fasole din prima caserolă, le vâră în gură și le mestecă prelung, cu un zâmbet tâmp de figura-i neîngrijită. Înghite cu grijă, culege trei boabe de porumb și le mestecă cu aceeași grijă, apoi zece semințe de dovleac, din nou cinci boabe de fasole, niște grâu încolțit și lăsat la macerat, încă trei boabe de porumb, o lingură de terci împuțit din altă caserolă, apoi un praf verde din alta.

Minutele se preling pe lângă noi ca într-o mâzgă lipicioasă, își mișcă secundele cu greu, se chinuie să le tragă pe rând din substanța cleioasă pe care hrana împuțită din caserole o împrăștie în vagon. Îmi vine să vomit și nu mă pot mișca fără să fiu obligată să trec prin poala lui, lucru ce mă îngrozește mai tare ca mirosul. Mă apuc să-i număr înghițiturile, poate așa îmi va trece timpul mai ușor. Fix patruzeci de înghițituri pentru fiecare fel de mâncare. Trei boabe, patruzeci de înghițituri, o lingură de pulbere alte patruzeci.

Pe culoar trec oameni transpirați, ușa vagonului rămâne deschisă și lasă mirosul de urină veche de la toaletă să se amestece în valurile fierbinți ale câmpului cu duhoarea alimentelor ingerate de vecinul meu, copila cântă monoton ”podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat” s-a plictisit să stea cu țăranul pe câmp, afară utilajul mușcă neobosit din malul de pământ, în spatele meu o domnișoară vorbește agitată la telefon, pe scaunul de alături o doamnă trecută de a doua tinerețe își scutură port-țigaretul pe podea și-și povestește viața aventuroasă colegei de banchetă ce cască, plictisită. Impasibil, soarele și-a pus în gând să ne fiarbă la foc mic de pe cerul fără nicio scamă de nor.

Englezul termină, în sfârșit, de mâncat și-și adună cu grijă recipientele de plastic. De când s-a apucat până acum au trecut fix patruzeci și cinci de minute. Cred că și-a cronometrat cu strictețe fiecare îmbucătură. Își șterge lingura cu un șervețel, o vâră pe lângă caserole, se mută pe bancheta liberă de alături și se lasă pe spate satisfăcut. Pe linia a doua ne depășește o locomotivă. În sfârșit plecăm! Sau nu? Locomotiva ne depășește și se întoarce în scurt timp pe aceeași linie. Nu are cum să ne tracteze, trebuie să așteptăm altă locomotivă de la o stație din față. Mai avem de așteptat. Fix când să răsuflu ușurată, englezul de alături vâră mâna în geanta cu recipiente și scoate o clătită învelită într-o hârtie maronie, soioasă. Mușcă din ea și începe să mestece încântat. Fix de…, neeah, nu mai spun, deja e mult prea mult.

Controlorul trece important din vagon în vagon și deschide cu o cheie toate ferestrele. Pe deasupra capetelor noastre circulă aerul fierbinte și duce cu el duhoarea fetidă. Ușor, ușor se așterne liniștea, fetița a terminat de construit podul, doarme întinsă pe banchetă, păzită de ochii de cerber ai bunicii, undeva în spate un bătrân sforăie zgomotos, doamna între două vârste poveștește cu glas monoton întâmplări de prin state și englezul e la a treia mușcătură din clătită, mestecă bine, fără grabă, până se face terci, până-mi lasă senzaţia că aud osul măselelor cum scrâşneşte pe măsele și-o stinge cu o gură de bere Silva, la doză. Lângă el se așează o domniță blondă, dornică de cunoștințe exotice. Fiică-mea doarme liniștită cu capul pe pieptul meu. Soarele coboară tăcut către asfințit și utilajul ce-a mușcat toată ziua din mal se îndepărtează greoi, s-a săturat. Câțiva călători au coborât din vagoane și fac poze deșucheate cu trenul groazei. Prin fața ochilor îmi trece marea, ca o fata morgana albastră cu valuri albe. Așteptăm, cu răbdare, o locomotivă.