Oamenii adoră să râdă. Caută motive de distracţie în orice, spun bancuri, aşteaptă să le spui lucruri care să-i facă să hohotească. În aceeaşi măsură, de cealaltă parte a baricadei, oamenii urăsc cu încrâncenare, visceral.
Între aceste două extreme sentimentele sunt doar sporadice, confuze şi patetice. Până şi când iubesc o fac oarecum cu superficialitate, se leagă de ceilalţi prin tot felul de fire pe care le agaţă de calităţi inventate sau de suprafaţă. Ce nu se vede cu ochiul liber nu există.
Cele mai accesate ştiri sunt cele care expun fapte de o cruzime inimaginabilă. Sau bancurile. Sau povestioarele amuzante fără subiect. Redactorii răscolesc spaţiul virtual în căutare de subiecte de senzaţie cu care să trezească atenţia publicului. Se străduiesc să fie originali şi spontani, să emită axiome care să prindă, să spună vorbe de duh. Scriitorii trebuie să fie amuzanţi indiferent ce povestesc. Vorbesc de o partidă de sex? Trebuie să folosească cuvinte care să şocheze şi să excite, dar să nu cumva să uite să-şi facă cititorul să râdă că şi-au dat foc la valiză. Povestesc drama unei fete violate şi nu îşi faci cititorii să citească râzând? La naiba, sunt slabi, habar nu au să scrie! Vorbesc de un copil orfan care-şi îngroapă singurul părinte şi nu bagă măcar un banc, acolo, cât să trezească grobianul din mine? E grav, să se ducă de unde au venit, nu-mi trebuie poveşti lacrimogene! Eu vreau să râd, să hohotesc, să mă doară burta, să mă laud în gura mare cu râsul meu, să vadă toată lumea cât sunt de fericit! Ce contează că viaţa mea e patetică, stearpă, fără orizont? Râsul contează! Starea aia de idiot pe care ţi-o recomandă toţi ăia care fac bani grei doar că-ţi vând sfaturi despre cum să trăieşti zen. Nu mai e la modă să empatizezi cu cei din jurul tău, nici măcar să trăieşti din plin propria-ţi viaţă, cu bune şi rele, cum ţi-a fost dată. Dacă nu râzi nu existi.
De partea cealaltă nu exisţi dacă nu urăşti. Dacă nu faci rău măcar unui om, nu eşti bun de nimic. Dacă nu-ţi dai coate cu nimeni, dacă nu te lăţeşti ca să ocupi cât mai mult spaţiu, să fii vizibil, dacă nu arăţi cu degetul, dacă nu acuzi, nu înjuri în gura mare, nu faci spume, nu dai palme şi pumni, nu existi. Nu eşti om dacă nu eşti acru, înecat în oţet de multe grade. Cele mai multe grade. Prin ochelarii tăi lumea trebuie să se vadă neagră, de smoală, singura pată albă, imaculată trebuie să fii doar tu, unicul, inegalabilul, inconfundabilul. Restul sunt pigmei ce trebuie puşi la punct de serenisima ta persoană, cea în faţa căreia ceilalţi trebuie să se prosterneze ca la sfintele moaşte. Că tu eşti cel mai cel, deţinătorul adevărului, Prometeu, singurul care ştie cum şi ce trebuie făcut, dar care nu oferă din ştiinţa lui decât cu linguriţa şi doar dacă e implorat în genunchi. Nu toţi trebuie să ştie ce ştiu zeităţile Olimpului, ce naiba!
Idealul românesc le are pe amândouă. Şi măreţia zeului deţinător de vilă cu multe camere, maşină 4X4, lanţ de aur, pantaloni sub burtă, tricou deasupra, portofel ticsit cu valută, piţipoancă blondă tunată, cu tocuri de 12, ţâţe şi fund de plastic, creier de plastic şi disponibilitatea de a râde superior de toţi ceilalţi fraieri.
Vouă nu vi se pare ciudată nevoia asta de a trăi superficial? Între râs prostesc şi prea înaltă ură e un gol pe care puţinii şi neinteresanţii oameni rămaşi normali nu au cum să-l umplă. Şi de încearcă s-o facă sunt măturaţi imediat de râsetele unora şi ura celorlalţi.