A venit moartea într-o primăvară.
Înflorise pădurea toată în verde
crud şi-albastru de viorele,
în alb de brebenei şi
parfum de toporaşi,
rîul înebunise de-atîta limpede cer
şi-atîta înfrunzit pămînt.
Îi sclipeau ochii
de castană coaptă reflectaţi
în albastrul curat al cerului,
îmi rîdea sufletul cu toate simţurile
treze, îl primea carnea cu toate
degetele vii, cu tot sîngele
aprins, pornit aprig pînă în buzele
fragă, cînta privighetoarea
ca o descreierată, îşi chema perechea
la cuib, plutea iubirea pretutindeni,
pe sub crengile amare de muguri
ce-abia deschideau ochii
să privească lumea flămînzi.
Minţeam că sunt fericită,
îmi adormeam iubirea
cu vocea lui. „Iubita mea,
îmi spunea, iubita mea
eşti frumoasă
ca primăvara asta nebună”.
Buzele îi miroseau amar a verbină,
a mosc, tutun şi femeie străină.