Într-o zi o să-mi adun amintirile,
o să le împachetez în hârtia parfumată
și-o să le așez frumos în cutia veche.
La unele o să prind un colț de suflet,
cel rămas zdrențuit după fiecare plecare.
Lângă altele voi împacheta o iubire
abia înmugurită, stafidită de cât a așteptat
o inimă în care să înflorească.
Am să mă așez apoi la birou
și-am să-ți scriu o scrisoare de dragoste,
prima și ultima,
voi așterne în ea tot ce-aș fi vrut
să-ți spun și n-am putut,
tot ce-am fi putut simți și nu ai vrut.
Am timp, oamenii singuri
au tot timpul din lume să se așeze
la masa tăcerii și să scrie scrisori de viață.
Am s-o trimit pe mare într-o sticlă
din vinul căreia am băut cândva amândoi,
valul o s-o plimbe și-o s-o scoată
la mal în altă viață, când ochii tăi
mă vor căuta în zare fără să mă cunoască.
O să încalț pantofii ce mi-au lăsat pașii
pe peronul pustiu în ziua-n care
te-am așteptat și n-ai venit,
haina cenușie ce-așteaptă de-o viață pe cuier
mă va învălui și ușa veche se va închide
în urma mea cu-n zgomot surd.
Mă voi mai naște o dată când
ochii tăi vor învăța să mă strige pe nume.