Nu-mi place noiembrie.
E luna în care mi-am pus
pe masa de pocher, viața .
El a pus niște iluzii, a împărțit cărțile
și-am pierdut.
A trișat,
ascunsese așii în mânecă.
M-a costat mult să o răscumpăr,
am dat pe ea o tinerețe întreagă,
am dat bucuria,
am plusat cu fericirea
din care nici nu gustasem
și-am pus alături soarele din ochi.
Când am recuperat-o era târziu,
îmbătrânise, nu-și mai găsea rostul.
O port de-atunci așa,
căruntă, știrbă, plină de riduri.
Mă doare viața asta a mea,
în fiecare zi mi-aduce aminte că
am vândut-o pe-o mână de iluzii.
Vezi, ei i-ar fi plăcut să o trăiesc,
nu crede că și mie mi-ar fi plăcut bucuria
din anii ei tineri.
E soare azi și e noiembrie.
Nu-mi place noiembrie,
atunci am pierdut o viață la cărți.
soare
Între ieri și azi
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Călcam apăsat, cu fruntea sus,
adunam visele muritorilor, le poleiam,
ştergeam uşor cerul cu palma şi
le aşezam, unul câte unul, pe boltă.
Noaptea devenea adâncă.
Aveam un lanț subțire de argint
și agățasem de el luna nouă.
Soarele mă invidia, îi furasem o rază
s-o agăț în ochi și nu clipeam
să nu întunec zilele.
Drumul alb șerpuia sub tălpi,
din când în când mă opream
să-mi curăț rănile și
cerul se întuneca, când ridicam
privirea curcubeul se-arcuia în zare.
Mi-e toamnă azi şi-mi plâng
frunze galbene pe umeri
Copacii se apleacă și gonesc
nori negri cu crengile goale.
Mi-e frig.
Ieri purtam pe umeri bolta înstelată.
Azi îmi bat zăpezi pe tâmple.
Între ieri şi azi toamna îngheaţă
priviri şi le acoperă
cu covor de frunze moarte.
Secret
Mulţi se întreabă cum de rezistă
iubirea noastră imposibilă
şi cu ce vrăji te-am ademenit
de nu mai poţi visa dincolo de
zâmbetul meu amar,
de nu mai poţi privi decât cu ochii verzi
în care toamna a ruginit castani.
Mulţi ar da orice să ştie
ce secret se ascunde sub
de contopirea asta nefirească,
eu acoperită de rănile trecutului
ca o faţă brăzdată de riduri adânci,
tu plin de cicatrici adunate din stinse războaie,
cu privirea dură a lamei de oţel
spălat în măruntaiele vrăjmaşilor.
Eu la capătul vieţii,
tu pe senin albastru,
eu lac liniştit în munte
ce-ascunde adânc furtunile trecute,
tu oglindit cer
ce-adăposteşte în palme
casa incandescentă a stelelor.
Tu să ascunzi secretul sub pleoape
şi să taci, să nu le spui
ce zeiţă şi-a muiat degetele
în apă limpede de izvor
şi ne-a desenat pe boltă pe-amândoi,
pe mine lună albă,
pe tine soare aprins
să-întindem mâinile unul spre celălalt,
eu o viaţă să te doresc,
tu un veac să mă visezi.
Amăgiri 