Nu-mi place noiembrie.
E luna în care mi-am pus
pe masa de pocher, viața .
El a pus niște iluzii, a împărțit cărțile
și-am pierdut.
A trișat,
ascunsese așii în mânecă.
M-a costat mult să o răscumpăr,
am dat pe ea o tinerețe întreagă,
am dat bucuria,
am plusat cu fericirea
din care nici nu gustasem
și-am pus alături soarele din ochi.
Când am recuperat-o era târziu,
îmbătrânise, nu-și mai găsea rostul.
O port de-atunci așa,
căruntă, știrbă, plină de riduri.
Mă doare viața asta a mea,
în fiecare zi mi-aduce aminte că
am vândut-o pe-o mână de iluzii.
Vezi, ei i-ar fi plăcut să o trăiesc,
nu crede că și mie mi-ar fi plăcut bucuria
din anii ei tineri.
E soare azi și e noiembrie.
Nu-mi place noiembrie,
atunci am pierdut o viață la cărți.
Amăgiri 
Hai că e frumos noiembrie, Lucia! Trec acum pe lângă parcul IOR. Sunt superbe culorile copacilor… Iar tu ştii să vezi astfel de lucruri.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici n-am zis că nu-i frumos. Toate zilele au frumuseţea lor. 🙂
ApreciazăApreciază
Și eu am o lună antipatică, așa că am hotărât să mă prefac că nu știu să număr, că nu știu zilele săptămânii și numele lunilor. Așa că în fiecare zi e azi și e toamnă, ori iarnă, ori vară, ori primăvară.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Aşa procedez şi eu. 🙂 Versurile au venit firesc, când am constatat dimineaţă că e chiar 1 noiembrie! În ultimul timp nici nu mai ţin evidenţa zilelor, curg toate fără atenţie. Sunt prea obosită.
ApreciazăApreciat de 1 persoană