ploaie

de

Ultimul renghi


E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și o face să regrete blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și merge la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă are ascunse 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios. Merge de parcă s-ar întoarce și cînd ajunge la poarta cimitirului se oprește o clipă să-și tragă sufletul. N-a luat nici măcar o floare și-și mută indecisă greutatea de pe un picior pe celălalt în fața magazinului de pompe funebre a cărui vînzătoare cu fuste crețe o îmbie din ochi. Oare, să cumpere o jerbă, sau să mai aștepte? Se hotărăște brusc, se învîrte pe-un călcîi și întoarce spatele coroanelor din flori de hîrtie colorată. Mai bine merge așa, sigur o să-i ia Fanelia o jerbă mîine, înainte de înmormîntare. O să înșiruie numele tuturor pe ea și bună pace.
Fetele întîrzie și ei i se strînge ușor haina în spate cînd își dă seama că e singură în fața cimitirului, în mijlocul întunericului de smoală. Porțile larg deschise o îmbie să intre și-o mai trece un fior cînd vede pe aleea palid luminată un șir de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Să treacă timpul, încearcă o distracție din copilărie, cînd se strecura pe lîngă bunica dimineața și încropea povești plecate de la epitafurile de pe cruci.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră? Domnul inginer nu pare prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Cimitirul e un loc în care ipocrizia își dă examenul de maturitate, pretutindeni stau săpate în piatră competențe căpătate de decedat în timpul vieții, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. ”Aici odihnește doctor inginer Mosorescu„. Ăsta chiar are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o ia Lavinia tare de cum o vede. Fanelia o privește ca pe o meduză străvezie ce-și agită tentaculele pe lîngă picioarele murate în apa mării și zîmbește misterios. Mai că-i vine să scoată limba și să-i zică ceva de dulce.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, rostește, totuși și-și încropește o mină tristă cînd ridică ochii către văduvă. Lara zîmbește și-i face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat și e bine așa.
Lavinia înghite în sec, știe, cu o lună în urmă abia o scăpase din mîinile bărbatului furios care-și pusese în cap s-o omoare, ca nu cumva să moară el înainte și ea să se mărite cu altul. Ea l-ar fi omorît cu mîinile goale, Lara s-a întors în căminul conjugal. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate.
Proaspăta văduvă se apropie înaltă, blondă, elegantă în hainele cernite, cu un fard de pleoape ce-i accentuează seninul ochilor, dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Mirel regretă c-a plecat, zice rîde în continuare. De alături, Mirela o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare, proastă cum e, ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta. O ia de braț pe Lavinia care tremură deja ca o frunză dezbrăcată și-o ajută să urce treptele.
Ușa capelei scîrțîie sinistru și se deschide greu, din interior răzbește flacăra moale a lumînărilor și umbrele împrăștiate de candelabrul cu cinci becuri economice cu lumină rece ce-atîrnă din tavan.
În stînga, Mirel stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins în coșciugul lăcuit, pe patul mortuar. Hainele îi atîrnă largi pe oasele întinse, mîinile împreunate pe abdomen au culoarea mierii zaharisite în care-o mînă de copil a înfipt cîte zece fire țepene de păr pe fiecare deget, husa de satin alb cade în falduri peste marginile sicriului și acoperă pe jumătate mînerele imense de bronz. Lavinia îl privește cîteva clipe cu gîndul dus, încearcă să vizualizeze o scenă tristă, să poată stoarce cîteva lacrimi, dar nu-i vine în minte decît imaginea craniului așezat pe o pernă extrem de subțire, direct pe lemnul tare. Își închipuie cum se va bălăngăni stînga-dreapta, tronc-tronc ca o nucă seacă cînd îl vor purta către groapă, se întreabă dacă o să-l doară și-o să facă cucui și-o bufnește rîsul. Duce mîna la gură, tușește ușurel și-și ascunde repede privirea în pardoseala de piatră tocită să n-o vadă sora defunctului care urmărește cu ochi critic toată scena, așezată la căpătîiul mortului pe un scaun de scîndură albă, fără spătar, de pe care șoldurile i se preling languros în afară.
În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și gura strînsă pungă, pare că duce cu ea în mormînt un secret extraordinar și s-a temut să nu-l piardă înainte de-ai ieși sufletul, în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, ros pe la mîneci, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere.
Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni și importanți, ei chiar știu că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Mirel, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara strînge cu putere mîna Laviniei și-i strălucesc ochii albaștri fără umbră. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața ca de ceară a fostului soț și eșarfa de mătase neagră i se agață în țepii unui trandafir din buchetul pus pe pieptul răposatului, dă să se ridice, materialul opune rezistență și cedează cu zgomot în final, Lara se împiedică într-o coroană sprijinită prost de piciorul metalic al patului, fîlfîie de cîteva ori din mîini și cade în genunchi înainte să reușească vreuna din fete s-o prindă. O bucată de mătase neagră face notă discordantă cu verdele crud al frunzelor din buchetul de trandafiri albi, dresul negru are o graură imensă în genunchi și prin ea se ițește bosumflată o viitoare vînătaie serioasă.
– Mai dă-o dracu de treabă, Mirele, nici acum nu te potolești?, îl ceartă iritată pe mortul care stă impasibil cu ochii închiși. Au venit fetele și te dai în stambă în fața lor pînă și-n sicriu, nebunule. Parcă ești turbat.
Sora mortului cască niște ochi cît platourile de pește și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia Mirel cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. La cum zîmbește, siigur nu pleacă singur! Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul agoniei femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Cele patru prietene se privesc și izbucnesc într-u rîs nervos ce face pereții capelei să răsune ca un clopot. Zece perechi de ochi privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său învelit în mătase albă, Mirel le zîmbește complice, ștrengărește, din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, se trezește Lavinia și se miră singură de cuvintele calde care aburesc puțin în aerul înghețat, pînă se le îngîne ecoul. Avem cel mai vesel mort din capelă.
Grupul mai trage un hohot isteric, în jurul lor babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn privește trist la insolita adunătură, doar Mirel zîmbește în continuare de parcă le-a jucat cel mai tare renghi. Habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.

de

Priveghi


E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și mă face să regret blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și mă duc la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă am ascuns 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios.
Merg de parcă m-aș întoarce și cînd ajung la poarta cimitirului mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. N-am luat nici măcar o floare. Oare, să iau o jerbă de la magazinul de pompe funebre din poartă, a cărui vînzătoare cu fuste multe mă îmbie din ochi? Da’ mai bine lasă că mă duc și așa, o să-i dau Faneliei bani să facă o jerbă pentru mîine, la înmormîntare. Trebuia să venim toate trei, am ajuns doar eu, fetele întîrzie, sper să nu mă lase singură în noaptea asta de smoală. Mă mai învîrt pe-afară un timp.
Porțile larg deschise ale cimitirului mă îmbie să intru și mă trece un fior pe șira spinării cînd văd aleea luminată străjuită de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb tot felul de fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Cînd eram adolescentă îmi plăcea să colind cimitirul și să încropesc povești despre posesorii ochilor de faianță, era un exercițiu benefic. Morbid, dar benefic.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Mă întreb cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră. Domnul inginer nu părea prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Mă intrigă înșiruirea asta de titluri, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. Aici odihnește doctor inginer Mosorescu. Ăsta are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați. Poate niciunde ipocrizia nu sare atît de repede în ochi ca de pe crucea rece de la căpătîiul unui mort.
Am citit la un moment dat că pe undeva, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, fericită că a scăpat de bătaie, o femeie s-a îmbătat la priveghi și s-a întors la cimitir să joace pe mormîntul proaspătului răposat. Am înțeles-o, chiar dacă în comentarii cei mai mulți o înjurau cu spor. Să muriți voi, mă, era oribilă, proastă, nesimțită? Femeia era sinceră, în simplitatea sentimentelor ei amplificate de aburii alcoolului se bucura c-a scăpat de năpastă, nu-și plîngea călăul cu lacrimi de crocodil, de ochii lumii, nu a dat ocazia să le fie milă de ea și s-o disprețuiască în același timp, nu i-a lăsat să se simtă superiori și generoși, să dea puțină milă de la ei, că doar nu dădeau pe bani.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o iau tare de cum o văd, ea mă privește ca și cum s-ar uita prin mine, cu-n zîmbet misterios. Nu o mai întreb de unde-i vine zîmbetul, bănuiesc și motivul și răspunsul.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, mă întorc către văduvă și iau o mină tristă, forțată. Lara zîmbește și-mi face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
Înghit în sec. Acum o lună mi-a venit la ușă cu vînătăi pe tot corpul și cu capul spart, tremura, o bătuse pînă făcuse pe ea, voia s-o omoare, avea un munte de ură adunată în el. Cînd a reușit să scape din mîinile lui, a fugit în stradă plină de sînge, în haine de casă cum se găsea. Nu știu ce prezență de spirit i-a îndreptat pașii spre ușa mea. I-am oblijit rănile și i-am tăiat inelul ce amenința să o lase fără deget. Tremuram mai tare ca ea de frică și de nervi. Eu l-aș fi omorît cu mîinile goale de-aș fi putut, ea s-a întors la el. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate. O privesc cum se apropie zîmbind, înaltă, blondă, elegantă, frumos machiată, o văd cum dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Aurică nu te-ar fi lăsat, îi zic și ea rîde din nou. De alături soră-sa o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare. Proastă cum e ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta, mai bine să nu se consume, mă liniștește și mă ia de braț să mă ajute să urc treptele către capelă. Mă dor genunchii de frig. Ușa capelei se deschide și din interior răzbește lumina moale a lumînărilor. În stînga, Aurică stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins pe patul mortuar. În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei ne privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere. Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni în postura lor rece, de parcă ar ști că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Aurică, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara mă strînge de mînă, îi strălucesc ochii albaștri fără umbră de nor și abia se abține să nu izbucnească în rîs. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, de unde ne taie cu privirea sora defunctului. Rostesc fără convingere un ”Dumnezeu să-l ierte”, ea se strîmbă, bolborosește ceva și se așează mai bine pe scaun. Lara se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața de ceară a celui ce i-a fost soț.
– Scoală, Aurele, uite, veniră fetele pe la tine, primește-le cum trebuie, rostește cu un zîmbet răutăcios. Hai că acum e momentul, știi cum le mai înjurai și ce le-ai fi făcut cînd vorbeam de ele. Cumnată-sa o privește cu ochii cît cepele și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul infarctului femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Zeci de perechi de ochi ne privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său acoperit cu husă albă de mătase, Aurică ne zîmbește complice. Mă uit la seninătatea întipărită pe fața lui, la zîmbetul ștrengăresc din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, mă trezesc rostind suficient de tare ca ecoul capelei să mă audă. Avem cel mai frumos mort din capelă. Fanelia mă strînge de mînă și pufnește, în jurul nostru babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn ne privește trist, doar Aurică zîmbește în continuare de parcă ne-a jucat cel mai tare renghi, habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.

de

Ademenire


Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe şi mâinile să înţepenească pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia şi vorbea de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimile şi-i dădea un aer ireal, de arătare din alt timp.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. Se redresase cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit a rămas glasul mânios şi o înjurătură groasă.
Vântul îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. O privise zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Fără apărarea ei, ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştia… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Cu câteva luni în urmă, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu un copil mic de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu promisiuni mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea job de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi va avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le scosese şi le întinsese afară, pe balcon, apoi ştersese bine lemnul şifonierului, îl depărtase de perete şi-l lăsase gol, cu uşile la perete. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să frece cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copilul, cuminte, tăcea. Înţelegea prea mult pentru vârsta lui şi nu îndrăznea să ceară mai mult. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din datorie, cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se scuzau şi tot amânau. Se săturase de pretextele lor şi ar fi renunţat la bani dacă nu ar fi avut atâta nevoie. Cu o seară înainte reuşise să-i convingă să-i aducă o parte din datorie. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere. Mi-a fost milă de ea, că plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum?”
Un fior de gheaţă o scuturase. Întunericul îşi aruncase mantia peste peronul îngheţat. Oraşul îşi aprinsese felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii, obrajii îngheţaţi. Până şi ultima speranţă începea să-i îngheţe. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar fi terminat uşor şi repede. Se apropiase de bordură şi întinsese piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi. Un claxon ţipase strident iar ea, trezită, se scuturase ca după coşmar. Şi copilul?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

de

Roaba lui Dumnezeu


  • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
  • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
  • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
  • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
    Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
    …….
  • Năşicăăă! Eşti gata?
    Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
  • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
  • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
  • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
  • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
  • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
  • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
  • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
    Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
  • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
  • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
    Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de ploaie, şi-a dat noroiul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
  • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
  • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
    M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
  • Păi bine Năşicule, e ruptă.
  • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
  • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
    Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
  • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
  • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu, mi-a răspuns nervos.
    Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
    În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
  • Întoarceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd!
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd…
    Eu, cu pruncul  dolofan cu ochi strălucitori, în braţe, cu rou[ în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţi de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
  • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!1000023_372873196172656_1872322281_n
    Botezam.