Mi-e dor, zicea.
De mâinile tale blânde mi-e dor,
de sclipirea albastră din ochi
atunci când mă privești,
de vocea grea când îmi șoptești
„eu te iubesc, minune”.
Mi-e dor de-o toamnă în care
frunza galbenă așterne covor cu șoapte
doar pentru noi.
De-o cameră caldă mi-e dor
de foșnetul cearșafurilor albe
ce ne îmbracă moale pe-amândoi.
Mi-e dor de noi,
ea îi șoptea cu glasul stins
și-o lacrimă curată s-a prelins
însingurată pe covor .
Cum poate să îți fie dor
de ce a fost și știi
că nu o să mai fie?
a răspuns el și a plecat.
În urma lui ușa s-a închis cu zgomot sec
și lacrima stingheră a murit
de prea mult frig,
acolo, pe covor.