Mă-ta-i acasă?


S-a decis frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă și monotonă. Bine a făcut că mă săturasem de veșnicele îndemnuri cu care-l împungea tot neamul. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta în toamnă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă, pe-a lui. Zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm, naiba, ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
– Aţi pus, tată, varza la murat?
– Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
– Aţi luat şorţuri, şerveţele, feţe de masă, prosoape?
– Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
Toate erau perfecte şi nerăbdarea creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la distracţia de pomină ce-aveam s-o tragem. Doar că…
Cu o săptămână înainte m-a sunat frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acasă că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea –viitoarea mireasă- la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute?
Mi-am cerut concediu şi-am plecat cu o săptămână mai devreme. Acolo l-am găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut, am înghițit în sec şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(?), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre – ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
Le-am dat drumul în ziua cea mare, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec, să-l las în mă-sa cu nunta lui cu tot. N-am plecat, naşă-mea şi Carmen (incredibila mea prietenă) au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Nuntașii veneau per-pedes cu lumânările în frunte și mirii după ele, că aşa e obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică, în cinstea mirilor. Ca la nuntă.
În câteva minute eram în poarta bisericii, trei km liberi pentru o mașină, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră.
O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi popa în biserică şi ţine uşa închisă că de, e curent, ne-am zis. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte.
– O dormi popa, îmi zic. Am strigat la poartă, nici un răspuns. Am bătut și-am strigat mai tare. Pauză. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popă şi n-are cine să-i cunune, mi-a trecut gândul ca o săgeată prin gât. Am trecut strada și-am strigat la vecinii care oricum pândeau pe după uluci.
– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
– Da’ de ce?
– Păi, avem nuntă. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
– Aaaaa, păi e la semănat.
– Azi?
– Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu’. Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
– Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
– Târcovnicu’ ţine şi slujba?
– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa. Dac-o putea, acu…
– Dar de ce să nu poată?
– Ei, vedeţi voi, taică, vedeţi voi.
Suna ca naiba. M-am întors la Carmen care mă fuma rezemată de maşină. Soțul ei își studia ghetele pe o bancă la poarta vecină.
– Băi, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, mirii ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
Acasă la târcovnic, ăla, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
– Să-l aşteptăm, zic. Vreţi să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
– Io nu ştiu, taicule, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă.
– Ştie, normal că ştie.
– Io nu cred, tată. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
– Păi mata ştii unde seamănă?
– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
– Noi suntem cu maşina. Hai cu noi după el.
– Ba, tăicuţule, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
Hai înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben. Timpul fugea, soarele trecea spre apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare, ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam. Într-o secundă de luciditate mi-a venit un gând salvator.
– Hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io.
– Da de ce să nu vină? Îl plătim.
– Nu de-aia. Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal.
– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Încă puțin și-a apărut mireasa cu naşul de cot. Gata, asta a fost, mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă data, mă gândeam. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ a apărut şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. În mână avea un bici cu care mângâia din când în când crupa unei iepe blazate care dădea din coadă când simţea şficuirea lui, de parcă se apăra de muște. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
– Hoooo! Ce faceţi, fraţilor, aici?
– Săru’mâna, Părinte. Ce să facem, vă aşteptam.
– Da’ uite că veni. Cu ce gând pe la mine?
– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
– Hmmm… io mai ştiu, taică? Oi fi având, da’ am uitat. Când mi-aţi spus?
– Duminca trecută, Părinte, a strigat naşa bătrână care ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte. Cum dracu’ uitaşi?
– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân. Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu, acuş viu şi-i cunun.
– Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’, am mai prins din zbor de la nasă-mea.
Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe surorile ei şi mă-sa aruncau priviri mânioase către mine -bănuiau de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv- ginerele doar ce se mai descreţise un pic, naşul era într-o formă de zile mari, că doar ce picase în sat şi aştepta să se cinstească şi el, că doar de aceea era naş.
A venit într-un sfârșit şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi-a ieșit cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a început.
Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte. Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si-o născătoare cântată pe nas de târcovnic am tresărit cu toții când a strigat de-a răsunat biserica:
– Măăărieee!
– Îuuu! Ce-ai?, a ridicat capul și i-a răspuns repede Măria, o țigăncușă de vreo 8 ani, desculță și rufoasă din cârdul de copii ce se hârjoneau în ușa bisericii în timp ce așteptau să se termine mai repede slujba să capete bomboane, bănuți și turta din brad.
– Mă-ta-i acas’, fă?, a întrebat popa și-a continuat slujba, imperturbabil: În numele Taatălui, al Fiului şi-al Sfânntului Duuuh!
– Nuuu, e la fra-su, are o treabă.
– Aha, bine. Vaca mea veni? Amiiiin!
– Aha, e la poartă.
– Bag-o în curte. Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia. Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
Momentul a fost sublim. Ne-am uitat unul la celălalt cu ochii măriți până l-a bufnit râsul pe naș. Frate-meu a tușit să-și ascundă hohotul, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul făcea genoflexiuni şi se lovea cu palmele pe genunchi, flacăra lumânării pâlpâia în mâna cumnatului de mână, naşa lăcrima, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine. Cu siguranţă, naşul l-a răsplătit cum se cuvine. Era normal, nu?

13 gânduri despre „Mă-ta-i acasă?

      • Cred că, dacă ți-ai aduna toate poveștile scrise pe blog și le-ai face corecturile (dacă este necesar), ți-ar ieși cartea. Avantajul ar fi că deja sunt într-un format electronic, deci ușor de transferat într-un format tip carte. Asta, măcar pentru tine, căci publicarea poate însemna costuri destul de mari, din câte am auzit. Dar niciodată nu se știe de unde apare iepurele.

        Apreciază

      • Nu, Mugur, dacă o să public, trebuie să fac ceva serios, nu pot aduna câteva povești la întâmplare puse pe un blog. Scrisul e totuși treabă serioasă, nu? 🙂 Și apoi vreau să public pentru cei care ar vrea să citească, nu pentru mine. Pentru mine e suficient că le împart cu voi.

        Apreciază

      • Țârcovnicul e un personaj împăcat cu secundaritatea lui, cu lipsa de putere decizională. Totul se desfășoară pentru el implacabil, deși probabilistic. Genul care le știe pe toate și nu face nimic, că n-are rost. Singura decizie pe care o ia e să aștepte (îmbrăcat frumos). Împăcat cu destinul.

        Apreciat de 2 persoane

      • Da, așa este. Eu nu pot face diferența pentru că am fost martora evenimentelor și amândoi m-au impresionat atunci. Când l-am văzut pe preot clătinându-se în căruță, cu barba lungă încâlcită, părul în vânt și nasul roșu, îmbrăcat regulamentar în reverendă prăfuită am avut senzația că-n într-un film de Kusturica. Zâmbea până și gâștelor de pe drum, era fericit. A fost clipa în care l-am urât și l-am iubit în același timp. Ce-a urmat mi l-a păstrat viu în memorie.

        Apreciat de 1 persoană

    • A fost o nuntă de pomină! Am avut pregătire pentru 1000 de persoane, au venit vreo 200, a tăiat tata o vacă, 4 porci de vreo 200 kg fiecare (ca idee au fost 1500 de fripturi la grătar), țuică și zăibărel la discreție, am făcut tone de prăjituri, torturi, cozonaci și duminică, după ce s-a strigat darul nu mai era nimic. Abia am mai avut ceva cozonac adunat din farfurii, de pe mese ca să dau verișorilor la plecate. Până și tortul miresei a dispărut fără urmă odată cu furatul miresei. Zece minute n-am fost atentă și s-a ras tot.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.