Izmenele miresei


Mă angajasem, cîştigam deja suficient cît să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decît să mă mărit? M-a mîncat în cur ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.
Ăştia, bucuroşi că au pus mîna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape vreodată, că trecuse demult de vîrsta la care era considerat flăcău bătrîn şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nefiind dispusă să se lege la cap fără s-o doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete. Cununia civilă a fost în decembrie, urmînd ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.
Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvîrşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lînă, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara, unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie, la cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mîneci raglan, tot tacîmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. A împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.
Au trecut cu bine sărbătorile cu o căldură ireală pentru decembrie, apoi pentru început de ianuarie, în săptămîna pregătirilor a umblat lumea cu mînecă scurtă, mă gîndeam că totuşi vremea o să țină cu mine, să stau în rochie de mătase. În sîmbăta nunții, după ce soarele a strălucit toată ziua cît timp am împodobit cortul cu tot felul de floricele, hîrtie colorată, beteală, au venit lăutarii, au început să se adune nuntașii și să curgă valurile de țuică fiartă s-a pus întîi un vînticel subțire ce-a umplut cerul cu nori, apoi o ninsoare cu fulgi mari cît oul de porumbel de-mi venea să stau mai mult afară decît în cort printre nuntași. Făceam ce făceam, mai ieșeam puțin între fulgi, mă întorceam în cort mai învîrteam o sîrbă, ieșeam iar afară, pînă la ziuă cînd din coafura mea plină de sarmale cît pumnul și inele căzute pe umeri s-a ales praful. Credeți că am răcit cumva? Neeeea, ce, mi se ținea mie pe atunci din atît de puțin?
Peste noapte am dormit în ger în camera bună de pe beci unde își ținea soacră-mea lada de zestre și aduna în șifonieră, îmbălsămate bine cu naftalină, covoarele, macaturile și carpetele pe care le țesuse de-a lungul timpului. Sub o poza unei icoane de pe perețe se odihneau într-o vază de sticlă colorată o mînă de flori de sînziene și la capul patului, pe un șervet cusut în muște roșii și negre celebrul pește de sticlă. În cameră erau vreo trei grade mai puțin decît afară, dacă deschideam fereastra să mai intre ceva de afară, poate n-aș fi clănțănit atît, dar fereastra era blocată și era prea complicat la orele acelea mici să mai facem nazuri. Da, puteam dormi și la căldură, dacă mă culcam în cameră cu femeile de la bucătărie și cu lăutarii, cum mă programase cumnată-mea, dar n-am vrut, nu-mi plăcea compania sforăitoare a atîtor bărbați culcați de-a latul în patul de alături și nici n-am vrut să risc o prea timpurie criză de gelozie din partea proaspătului meu consort. Aveau să vină oricum destule în foarte scurt timp. Am dat așternutul de lînă la o parte de pe pat, am pus pe saltea o plapumă de mătase umplută cu vreo 6 kg de lînă pură, un cearșaf rece ca gheața, am stiviut deasupra noastră încă o plapumă grea, două macaturi, un covor și niște carpete țesute și ne-am ținut strîns în brațe pînă ne-am încălzit. Ne-am încălzit pe la ziuă, ba am prins și vreo două ore de somn pînă pe la 9 cînd larma de afară ne-a trezit și ne-a coborît din pat. Cum am scos nasul afară am început să dîrdîi ca piftia, de nu mai știam dacă am ceva mușchi pe mine sau doar gelatină transparentă, dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea, nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.
Mi-am tras dresul transparent de Sibiu de 20 de deni, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Am fugit la adăpat, am mai jucat un pic, am fugit să luăm moșii de pe coastă, de la fratele soacră-mii, am încercat să prind o farfurie de mămăligă cu brînză să mă hrănesc cît de cît că pînă seara era ziua lungă, mi-a mîncat-o ginerele, că el tolomac cum era n-a fost în stare să apuce nimic de pe masă, am mai jucat o horă, am fugit să luăm naşii, am alergat după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat pînă am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, ochii îmi străluceau, obrajii se îmbujoraseră natural, totul era perfect. N-am avut nevoie de niciun alt machiaj.
De la nași ne-am întors acasă, nașul l-a bărbierit pe ginere, soacră-mea l-a pupat și-a lăcrimat un pic, înduioșată, își pierdea sărăcuța odorul în favoarea unei străine, nașa mi-a pus voalul, mama a dat chiot, tot neamul stăncioilor s-a uitat la ea ca la a opta minune a lumii, bărbatul m-a ridicat de pe scaun atent, galant, nu m-a pălmuit așa cum l-au îndemnat mătușile să facă, m-a atins delicat c-o hîrtie de-o sută de lei. Las că a avut destul timp după aia să mă lovească, că ce spune mama e literă de lege și oricum, femeia nebătută e ca țarina nearată. Ne-am mobilizat și-am luat-o cu lăutarii după noi pe coastă în sus, către biserică, unde ne aștepta nerăbdător un popă trist și galben ca lămîia, de parcă se hrănea numai cu zeamă de varză.
În biserică ger de-nțepeneai, ca-ntr-o criptă adîncă plină cu sare. Plîngeau sfinții de pe pereți, nu alta. Toată lumea a rămas înfofolită, doar noi eram ca niște flori, eu în rochie albă de mătase, el în costum crem de ginere. N-am încălzit cum am putut de la lumînările pe care le țineau nașii și de la dîrdîit. Popa făcuse contract să nu cumva să scape un cuvînt din slujbă, îi era frică de socru-meu ca de ucidă-l toaca, că ăsta era prieten cu fostul popă care ar fi vrut să vină înapoi. Rostea rar și răspicat fiecare cuvînt, iar țîrcovnicul îi ținea isonul și cînta pe nas ca la prohod. Cel mai cîștigat din toată afacerea asta a fost nașul care n-a intrat în biserică, nu-i permitea funcția înaltă și poziția lui de comunist de bază în partid, el a rămas în mașină, la căldură. În locul lui s-a oferit să țină lumînarea băiatul lor și nu era bai că-mi era drag, aveam aceeași vîrstă. Popa cînta, eu tremuram, lumînările fumegau, mai aveam puțin şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mîinile, îmi clănţăneau dinţii, dacă nu aş fi strîns bine din ei, aş fi acoperit cîntarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.
Nici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă, eram pe jumătate congelată, numai bună de pus la păstrat. Am luat-o înapoi pe coastă-n jos. Nuntașii s-au mai încălzit cu cîte o gură de vin din găleată, au mai jucat, au mai dat chiot, eu mă mișcam ca teleghidată, mă dureau degetele de la picioare de parc-ar fi vrut să se desfacă bucăți. Am ajuns cu chiu cu vai în bătătură unde le aștepta soacră-mea cu alte ritualuri care să mă mai țină o vreme în ger.
Toată feeria dispăruse. Oamenii făcuseră pîrtie, zăpada se murdărise călcată în picioare, plîngea tristă sub stratul tot mai gros de noroi. Eu tremuram, mîţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă. Cînd am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mă dezlipesc de sobă şi nunta nu putea continua fără mireasă, sau trebuiau să mă scoată afară cu soba în brațe. Ar fi fost culmea să dărîme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea și-atunci soacră-mea s-a văzut nevoită să intervină cu mînă de fier. A scos din dulapul de haine o mîndreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune.
-Ia şi-mbracă-te, mi-a poruncit.
– Cu izmene?, am făcut eu ochii mari, cît niște farfurii de supă. Să rîdă lumea de mine?
– Lasă că nu rîde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine, și mi-a întins o pereche de ciorapi tricotați, gri cu jartelele din elastic lat aferente.
– Nici vorbă, am ripostat îngrozită.
– Ia-le cînd îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mîinile, că nu am muncit atît să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu. Scurt și cuprinzător, că altceva n-a mai adăugat, doar mi-a scos și-o cămașă de corp, perechea izmenelor și-a ieșit în curte.
Am stat eu, m-am gîndit, am analizat cu seriozitate situația și pînă la urmă le-am îmbrăcat că nu aveam de ales. Am dezbrăcat paltonul, rochia, am dat jos şi dublura de finet şi-am îmbrăcat întîi cămaşa de corp, apoi restul hainelor, strat cu strat la o ceapă bine învelită. La sfîrșit am tras izmenele peste minunatul meu dres de Sibiu, că mi-a fost frig să-l mai dezbrac, simțeam cum mă bate vîntul peste genunchi. Altă viață! Genunchii mi s-au încălzit instantaneu, de m-am minunat și-am mulțumit în gînd soacrei că ea știa mai bine ca mine cît de mult pot face niște izmene de bărbat la timpul potrivit. Am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine pînă cînd i s-a pus pata proaspătului meu consort că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atîta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decît dimineaţă, cînd a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atîta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, rochia albă devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?

Gusturi noi


De la un timp găsesc gusturi noi, tot mai plăcute.
În seara asta mi-am dat seama că și checul cu nucă e minunat cu vin roșu, de buturugă și mi-am adus aminte…
M-am cununat în ianuarie, pe 11. S-a nimerit ca în sîmbăta nunții să ningă ca-n povești și eu, la cei 18 ani și-un pic ai mei să stau mai mult afară decît în cort, la adăpost. Dimineața frigul mi s-a părut pătrunzător și aveam o grămadă de drumuri de făcut.
Adevărat e și că aveam rochie de mătase care concura cu zăpada destul de generos așternută peste plai. Am rezistat eroic la adăpat, pe drumul la moși după purcea, la nași după altă purcea, ulițe desfundate, zăpadă care intra în ghetuțele mele albe, pînă la gleznă. Cînd am ajuns la biserică eram deja pe jumătate țeapănă.
În biserică bocnă, mai frig decît afară, căldură doar de la răsuflarea curioșilor și flacăra lumînărilor, adică aproape deloc. Eu în rochie de mătase, da? Fără palton, că doar o dată eram mireasă, ce mama mă-sii.
Îmi jucau dinții zaruri în gură și preotul, bine înfofolit, cînta pe nas prelung, să înțeleagă tot prostul că el e conștiincios și face toată slujba cununiei de la cap la coadă, pentru o pereche atît de frumoasă ca noi.
Din albă și frumoasă devenisem vînătă și-mi înghețase zîmbetul pe buze, doar dinții mai aveau viață proprie.
Mă uitam la nașa și-o invidiam pentru paltonul ei gros și pentru blana de vulpe de la gît, mă uitam la mama și-mi doream să am cojocuța ei din blană de oaie, ce mai, numai la slujbă nu eram atentă.
A venit și timpul să gust din trupul și sîngele Domnului. Frate, pe lîngă frig mi-era și-o foame de-mi venea să înghit mîna preotului cu totul!
A înmuiat el preotul pișcotul în cupa de vin și m-a ademenit cu el. Eu, cu ochii sclipitori (de frig, febră și foame, nu de alta), am dat să deschid gura mare să mușc sănătos. Deschide dacă poți!
Aveam fălcile înțepenite, așa că abia am reușit să depărtez puțin dinții, să mușc delicat dintr-o margine.
În dreapta mea, cumnată-mea mă privea curioasă, cu un zîmbet pînă la urechi, fericită că frate-su luase una care măcar mănîncă puțin, n-avea să-i facă pagubă.
Nici ea n-avea habar că numai și numai frigul ce-mi intrase și-n oase m-a făcut atît de delicată, ca un fir de trandafir înghețat.

Mă-ta-i acasă?


S-a decis frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă și monotonă. Bine a făcut că mă săturasem de veșnicele îndemnuri cu care-l împungea tot neamul. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta în toamnă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă, pe-a lui. Zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm, naiba, ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
– Aţi pus, tată, varza la murat?
– Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
– Aţi luat şorţuri, şerveţele, feţe de masă, prosoape?
– Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
Toate erau perfecte şi nerăbdarea creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la distracţia de pomină ce-aveam s-o tragem. Doar că…
Cu o săptămână înainte m-a sunat frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acasă că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea –viitoarea mireasă- la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute?
Mi-am cerut concediu şi-am plecat cu o săptămână mai devreme. Acolo l-am găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut, am înghițit în sec şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(?), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre – ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
Le-am dat drumul în ziua cea mare, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec, să-l las în mă-sa cu nunta lui cu tot. N-am plecat, naşă-mea şi Carmen (incredibila mea prietenă) au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Nuntașii veneau per-pedes cu lumânările în frunte și mirii după ele, că aşa e obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică, în cinstea mirilor. Ca la nuntă.
În câteva minute eram în poarta bisericii, trei km liberi pentru o mașină, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră.
O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi popa în biserică şi ţine uşa închisă că de, e curent, ne-am zis. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte.
– O dormi popa, îmi zic. Am strigat la poartă, nici un răspuns. Am bătut și-am strigat mai tare. Pauză. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popă şi n-are cine să-i cunune, mi-a trecut gândul ca o săgeată prin gât. Am trecut strada și-am strigat la vecinii care oricum pândeau pe după uluci.
– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
– Da’ de ce?
– Păi, avem nuntă. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
– Aaaaa, păi e la semănat.
– Azi?
– Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu’. Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
– Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
– Târcovnicu’ ţine şi slujba?
– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa. Dac-o putea, acu…
– Dar de ce să nu poată?
– Ei, vedeţi voi, taică, vedeţi voi.
Suna ca naiba. M-am întors la Carmen care mă fuma rezemată de maşină. Soțul ei își studia ghetele pe o bancă la poarta vecină.
– Băi, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, mirii ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
Acasă la târcovnic, ăla, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
– Să-l aşteptăm, zic. Vreţi să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
– Io nu ştiu, taicule, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă.
– Ştie, normal că ştie.
– Io nu cred, tată. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
– Păi mata ştii unde seamănă?
– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
– Noi suntem cu maşina. Hai cu noi după el.
– Ba, tăicuţule, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
Hai înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben. Timpul fugea, soarele trecea spre apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare, ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam. Într-o secundă de luciditate mi-a venit un gând salvator.
– Hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io.
– Da de ce să nu vină? Îl plătim.
– Nu de-aia. Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal.
– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Încă puțin și-a apărut mireasa cu naşul de cot. Gata, asta a fost, mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă data, mă gândeam. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ a apărut şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. În mână avea un bici cu care mângâia din când în când crupa unei iepe blazate care dădea din coadă când simţea şficuirea lui, de parcă se apăra de muște. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
– Hoooo! Ce faceţi, fraţilor, aici?
– Săru’mâna, Părinte. Ce să facem, vă aşteptam.
– Da’ uite că veni. Cu ce gând pe la mine?
– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
– Hmmm… io mai ştiu, taică? Oi fi având, da’ am uitat. Când mi-aţi spus?
– Duminca trecută, Părinte, a strigat naşa bătrână care ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte. Cum dracu’ uitaşi?
– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân. Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu, acuş viu şi-i cunun.
– Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’, am mai prins din zbor de la nasă-mea.
Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe surorile ei şi mă-sa aruncau priviri mânioase către mine -bănuiau de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv- ginerele doar ce se mai descreţise un pic, naşul era într-o formă de zile mari, că doar ce picase în sat şi aştepta să se cinstească şi el, că doar de aceea era naş.
A venit într-un sfârșit şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi-a ieșit cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a început.
Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte. Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si-o născătoare cântată pe nas de târcovnic am tresărit cu toții când a strigat de-a răsunat biserica:
– Măăărieee!
– Îuuu! Ce-ai?, a ridicat capul și i-a răspuns repede Măria, o țigăncușă de vreo 8 ani, desculță și rufoasă din cârdul de copii ce se hârjoneau în ușa bisericii în timp ce așteptau să se termine mai repede slujba să capete bomboane, bănuți și turta din brad.
– Mă-ta-i acas’, fă?, a întrebat popa și-a continuat slujba, imperturbabil: În numele Taatălui, al Fiului şi-al Sfânntului Duuuh!
– Nuuu, e la fra-su, are o treabă.
– Aha, bine. Vaca mea veni? Amiiiin!
– Aha, e la poartă.
– Bag-o în curte. Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia. Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
Momentul a fost sublim. Ne-am uitat unul la celălalt cu ochii măriți până l-a bufnit râsul pe naș. Frate-meu a tușit să-și ascundă hohotul, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul făcea genoflexiuni şi se lovea cu palmele pe genunchi, flacăra lumânării pâlpâia în mâna cumnatului de mână, naşa lăcrima, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine. Cu siguranţă, naşul l-a răsplătit cum se cuvine. Era normal, nu?