Dacă am fi în filmele americane ar trebui să încep aşa:
– Mă numesc Irina, am 35 de ani şi sunt dependentă de alcool.
N-ar fi decât pe jumătate adevărat şi nici nu suntem în filme, aşa că o iau de la capăt.
– Mă numesc Irina, am 35 de ani şi sunt pe jumătate moartă. Până acum o săptămână eram o femeie împlinită. Azi sunt o legumă. N-aş putea spune cu exactitate când s-a declanşat cu adevărat criza. Am stat trează nopţi întregi şi-am încercat să-mi dau seama.
Am terminat facutatea de chimie cu nota zece. Şefă de promoţie. În anul patru, universitatea mi-a oferit un post de asistent pe care l-am acceptat chiar dacă nu aveam neapărat nevoie de bani. Părinţii mei aveau, slavă Domnului, suficient cât să-mi asigure un trai decent până mi-aş fi găsit de lucru în domeniul pe care mi l-am ales. Voiam să predau, catedra era visul meu de când eram de-o şchioapă şi cu această numire visul mi se împlinea nesperat de repede şi de plăcut. Nu neg că era şi-un soi de infatuare în mine, un fel de a spune tuturor : „iată ce-s eu în stare să fac!”.
Am fost un copil pufos, cu o poftă de mâncare peste media copiilor de vârsta mea. Până pe la vreo opt ani, mama nu şi-a făcut griji, credea că o să-mi revin după ce merg la şcoală şi cresc. Bunica era în culmea fericirii când vedea că mănânc tot din farfurie şi mă recompensa cu cele mai dulci şi incredibile prăjituri cu ciocolată. Pofta mea de mâncare o făcea să se simtă împlinită. După aceea au început problemele. În timp ce colegii mei de clasă alergau fericiţi în pauze, eu rămâneam în clasă să-mi termin pacheţelul pe care buna avea grijă să mi-l pună în ghiozdan în fiecare dimineaţă. La ora de educaţie fizică gâfâiam după câţiva metri alergaţi. Eram cât doi din colegii mei la un loc şi nu aveam putere nici cât un copil de grădiniţă. Mama m-a dus la medic. Au urmat ani întregi de diete şi renunţări, de pofte nestăpânite în miez de noapte, de ciocolate mâncate pe furiş.
Am reuşit prin clasa a şaptea să ajung la o greutate normală pentru vârsta mea. Asta pentru că citisem eu într-o revistă că dacă vomiţi tot ce mănânci nu mai pui un gram pe tine. Şi asta am făcut! În câteva luni aveam o siluetă de invidiat şi toţi băieţii din clasă descoperiseră că am ochi albaştri şi sâni imenşi. De fapt invers. Erau toţi atraşi de sânii mei, cei mai mari din clasă. Pe când colegelor mele abia le înmugureau sfârcurile sub bluză, eu purtam sutiene cu cupa B. La sfârşitul clasei a 8-a trecusem la C. Acum am ajuns la F şi simt cum greutatea lor mă apasă şi-mi strâmbă coloana. Atrag şi azi privirile bărbaţilor ce-mi ies în cale, dar nu-mi mai pasă. Din cauza deselor episoade de rău şi a proastei alimentaţii în clasa a X-a am ajuns în spital.
Cu timpul am învăţat să mă accept aşa cum sunt, chiar dacă talia mea nu era aşa subţire şi trasă prin inel ca a alora. Am învăţat că faţa mea de păpuşă, părul blond, sânii imenşi şi mai ales o oarecare deschidere spre experienţe de viaţă noi contează uneori mai mult în ochii băieţilor decât nişte picioare până în gât şi-un mijloc pe care să-l cuprinzi în palme. În liceu l-am cunoscut pe Adrian, soţul meu. A fost dragoste la prima vedere din partea mea. El a început să mă vadă după ce s-a convins că dacă stă cu mine în bancă are asigurată trecerea la toate materiile pe care le ura.
Ce mi-a plăcut la el? Aş zice ochii, dacă aş fi sigură. Are ochi verzi, mărginiţi de gene dese, negre. Dar nu au fost doar ei. Zâmbetul, felul în care vorbea, glumele, mâinile cu degete lungi, de pianist, parfumul pe care-l folosea. Mi se părea băiatul perfect şi am convingerea că nimeni altcineva nu se poate compara cu el. Am fost împreună 15 ani, cu o mică pauză din clasa a 12 până la sfârşitul primului an de facultate, când el a ales să se pregătească pentru şcoala de piloţi de aviaţie şi a plecat la Bucureşti. Atunci i-am spus să-şi caute pe altcineva. Mi s-a părut corect din partea mea să-i ofer libertatea pe care orice băiat şi-ar fi dorit-o  şi el a profitat de ea până la sfârşitul anului I de facultate, când m-am trezit cu el la poartă. Revenise la vechea dragoste. Iniţial n-am vrut să-l primesc. I-am spus să plece de unde a venit, că eu l-am uitat. Normal că n-a crezut o iotă din ce-i spuneam, se citea în ochii mei, ce naiba! N-am încetat o clipă să-l iubesc iar el, prin nu ştiu ce minune, se pare că nu găsise pe nimeni care să-l facă să mă uite. Nu l-am întrebat ce-a făcut în perioada în care nu am ţinut legătura iar el n-a simţit nevoia să-mi spună. Era perioada lui de libertate din care nu avea de ce să-mi justifice mie nici o zi. De atunci nu ne-am mai despărţit. Pleca la şcoală, se întorcea în fiecare permisie la mine, în fiecare vacanţă era acasă. Am petrecut weekenduri de vis împreună şi credeţi-mă că nu i-a fost deloc uşor. Între Timişoara şi Bucureşti nu este o aruncătură de băţ să poţi face naveta.
Ne-am căsătorit în anul patru, la puţin timp după ce-am primit numirea ca asistent la facultatea de chimie. Aveam planuri mari, voiam să ne mutăm în Bucureşti după ce-şi termina el şcoala şi se angaja pilot, urma să-mi găsesc un post la o şcoală bună, să ne luăm un apartament, să ne facem un cămin, doi copii… În mare parte am reuşit să le împlinim. Cu banii de la nuntă ne-am cumpărat un apartament cochet într-unul din cartierele bune ale Bucureştiului, aproape de centru. Adrian s-a angajat copilot la una din companiile aeriene de renume. E adevărat, angajarea a fost influenţată de faptul că naşul nostru de cununie e directorul companiei, dar asta nu ne-a ştirbit cu nimic bucuria. Eu nu m-am angajat în învăţământ, am găsit un loc de farmacistă la unul din spitalele private. Salariul e sensibil mai bun decât cel de profesor. Ne-am ridicat şi o căsuţă de vacanţă la munte, o oază de linişte şi pace în care ne retrăgeam de câte ori voiam să evadăm din cotidian. Doar copii nu am reuşit avem până anul trecut şi cred că sarcina asta târzie ne-a adus amândorura frustrări care ne-au măcinat, cu atât mai mult cu cât am încercat să le ascundem unul de celălalt. În primăvara trecută, toate tratamentele şi calendarele şi stimulentele de care ni se urâse au dat roade. Nu ne mai aşteptam.
Am repetat testul de sarcină de cinci ori! Nu-mi venea să cred că liniuţele acelea două se aliniază perfect pentru a vesti bucuria la care nu mai speram. Pe toate cinci le-am păstrat şi le-am aşezat unul lângă celălalt pe etajera din hol pe care obişnuia să-şi arunce cheile când intra în casă. El s-a întors din cursă peste noapte, a aprins lumina şi- a rămas blocat. Le-a desfăcut pe rând, s-a aşezat pe covor, le-a înşirat în jurul lui şi-a stat acolo să privească la ele mai bine de o jumătate de oră. Eu adormisem şi m-am trezit brusc. Îmi venea să vomit. L-am găsit în acelaşi loc în hainele de lucru. Plângea.
A fost singurul moment fericit pe care mi-l aduc aminte din timpul sarcinii. Ce-a urmat nu poate fi numit decât coşmar. A trebuit să intru în concediu medical de la trei luni de sarcină. Iminenţă de avort. Internări periodice, tratament, stări de rău continuu şi de nervi. Copilul care trebuia să ne întregească iubirea şi care creştea în pântecul meu reuşise cumva să ne dezbine, să ne facă să ne certăm din orice nimic. Cred că amândoi eram speriaţi de moarte de apariţia lui. Şi abstinenţa prelungită ne-a afectat. Adrian a rezistat eroic vreo două luni, după aceea am început să simt parfum străin pe haine. Venea acasă vesel, mulţumit, fluiera şi-şi schimba atitudinea imediat ce dădea cu ochii de mine. Mă simţeam urâtă, grasă, diformă şi toate astea se reflectau în privirea lui rece. Simţeam că-mi înfige un cuţit în piept de fiecare dată când mă privea. Cearta începea pe nesimţite. Era de ajuns să văd acea privire ca să-mi doresc să-l jignesc. Cu cât mă durea mai tare purtarea lui, cu atât îl loveam mai tare, cu ură. Să simtă. Să-l doară. Aruncam cuvintele ca pe pietre, cu ţintă, să lovească din plin. Când nu mai suporta, lua cheile de la maşină, trântea uşa în urma lui şi pleca. Eram nefericită.
Într-o zi mă întorceam de la controlul periodic şi m-am întâlnit cu Anda, fosta mea colegă de liceu.  Era s-o răstorn când am dat peste ea. Nu ne mai văzusem de şapte ani.

(va urma)