Pe altădată


  • Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am regăsit aşa, după atâţia ani. Să nu ajungi să crezi în destin?, zice veselă Leti şi mă îmbrăţişează cu privirea. Nu mă dezmeticesc nici eu, prietena cea mai bună a copilăriei mele, e în casa mea, lângă mine.
  • Eu cred că cineva, acolo sus, ne mânuieşte ca pe nişte păpuşi. Tot ce mi s-a întâmplat până acum vine să demonstreze asta.
    Ne bem cafeaua pe balcon, încălzite de soarele blând de primăvară.
    N-o mai văzusem pe Letiţia de la 12 ani, când ai ei s-au mutat definitiv în alt oraş. Ne-am regăsit ieri, întâmplător, la un târg de carte. Eu cumpărător, ea reprezentanta unei edituri din provincie. Acum fumează şi mă priveşte de parcă aş fi a opta minune a lumii.
  • Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine, la voi toţi. Mi-a părut rău că v-am lăsat în urmă. E greu să-ţi faci noi colegi, noi prieteni, să ai profesori noi, după ce abia te obişnuisei cu cei vechi. Părinţii nu prea se gândesc la copii când iau decizii importante.
  • Ei, lasă că tu ai avut părinţi buni. Au plecat că nu au avut de ales, serviciul e serviciu, mai ales în armată. A fost mai bine că ai plecat. Ce s-a întâmplat după aceea, ne-a dat pe toţi peste cap.
  • Povesteşte-mi de voi. Mai ţineţi legătura?
  • Mai vorbesc cu unii din ei, din când în când. Despre care vrei să-ţi spun? Daniela s-a făcut învăţătoare, aşa cum aş fi vrut eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia Mihai, Flori s-a căsătorit repede şi are astăzi nepoţei, Vasile s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie. Îţi aduci aminte ce ochi frumoşi avea şi ce păr des, negru. Imaginează-ţi că n-a albit deloc şi n-a pierdut niciun fir de păr, dar barba îi este în dungi alb-negru. E o apariţie interesantă, cu siguranţă. A pierdut legătura cu lumea, râde rar şi nu-l mai interesează nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Ochii i-au rămas la fel de frumoşi, dar au căpătat o expresie stranie. Pare că priveşte prin tine, îţi dă fiori, dacă nu-l cunoşti. Mie îmi place să merg la el să-i spun ce mă doare, mă linişteşte. Adriana s-a apucat de cioplit pietre şi s-a făcut sculptoriţă. E tot singură, nu se poate lega de nimeni, e artistă până la capăt. Sanda e medic pedriatru, are un copil pe care-l creşte singură. Soţul ei a murit după 4 ani de la nuntă, a făcut blocaj renal într-o noapte şi i-a murit în braţe. Dacă nu ar fi fost copilul şi mama ei, ar fi înnebunit cu siguranţă. I-au trebuit ani să-şi revină şi să meargă mai departe. Nu s-a mai recăsătorit. Rodica se ocupă de copiii fără adăpost. Lucrează la o fundaţie undeva prin vestul ţării. Pe ea doar pe facebook o mai văd. A rămas la fel de frumoasă, peste ea n-a trecut deloc timpul.
  • Mihai ce mai face? Era îndrăgostit de tine, ştii? Toţi ştiam asta, spunea în gura mare că el o să se însoare cu tine când va creşte. Râdeau băieţii de el şi el se enerva şi-i lua la bătaie. Eram convinsă că am să vă găsesc împreună, căsătoriţi, cu copii, cu multă dragoste, ca-n filmele americane, cu happy-end.
    Tac. O umbră îmi trece prin faţa ochilor şi-un nod greu se pune în gât. Nu ştie, nu avea de unde să afle. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, amintirile năvălesc de după barajul autoimpus. Mi-a luat mult să le ascund, le ia puţin să dea năvală. Ani întregi de terapie se dovedesc azi inutili. Îmi fixez privirea într-o floare pe care o ţin agăţată pe perete, îmi pun amintirile în ordine şi încep fără s-o mai privesc direct. Mi-e teamă să nu plâng dacă-i văd ochii.
  • Mihai… ştiam că e îndrăgostit de mine. Îl simţeam. Ce nu ştiaţi voi e că şi eu eram îndrăgostită lulea de el. Mi-era ruşine să arăt ce simt şi fugeam de fiecare dată când se apropia de mine. Doamne, ce sălbatică trebuie să fi fost pe atunci! Prin iarna lui 1986, ne-am cuplat. Era seară de vis şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam atingându-ne pe umăr. Până şi câinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, dansam prin zăpadă, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întâi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amândoi. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
    Au urmat câteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămâneam noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mână şi plecam către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe câte o bancă la poarta cuiva şi stăteam îmbrăţişaţi. Ne atingeam, ne sărutam, mergeam de mână, ne potriveam paşii, râdeam, mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mâinile de gâtul lui şi ne învârteam şi râdeam ca doi nebuni. N-am văzut când au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, că nu ne puteam vedea. Au fost lunile noastre de miere, până în următorul început de mai când totul s-a sfârşit brusc.
  • V-aţi despărţit aşa repede?, întreabă Letiţia puţin dezamăgită. Nu o privesc. Fixez în continuare, cu încăpăţânare, o frunză verde pe perete. Verde ca ochii lui. Mă ustură ochii. Clipesc scurt şi povestesc mai departe. Trebuie să termin, să mă eliberez cumva.
  • Nu noi ne-am despărţit. Eram la maica când au scâşnit roţile bicicletei lui Adi la poartă. Nu a salutat, nu a strigat la poartă. M-a văzut dincolo de gard şi mi-a spus direct: „Hai că s-a întâmplat ceva cu Mihai”, iar eu am simţit că pământul se clatină, devine lichid şi mă înghite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta”, am apucat să aud din ce-i explica Adi maicii mele. Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte.
    Letiţia mă fixează cu privirea şi ţigara aprinsă, oprită brusc în drumul către buze, arde şi fumul alb se încolăceşte ca un şarpe în ochii mei. Scrumul se scrumează singur pe gresie. Mă bucur că are delicateţea să nu zică nimic. Povestesc în continuare.
  • Înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie când el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Am ales panseluţe, pentru că ne-am gândit că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră o floare atât de delicată. Am cumpărat împreună un plic de seminţe şi le-am plantat în grădiniţa mea. Au ieşit albe, un lan de flori delicate ca mătasea. Le-am cules şi cu pumnul plin m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Până în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că sunt într-un vis urât şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Era el, întins pe o masă mare, cu zâmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprâcenelor înalte, cu vârtejul din frunte şi totuşi altul, un tânăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi colegii noştri. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară. I-am pus panselele pe mâinile ca de ceară, împreunate pe piept şi-am stat lipită de el până l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri, eu cu el şi două lumânări aprinse la căpătâi. A plâns. Ştiu că o să-mi spui că a fost o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plângea cu acelaşi zâmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întâmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plângă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Am nevoie să cred asta.
    Închid ochii şi mă concentrez pe usturimea lor. O parte din adevăr a fost rostit. Partea cea grea, cea în care mi-am epuizat lupta cu viaţa, rămâne pe altădată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.