Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.