Zi: mai 11, 2016

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Adio, dar rămâi cu mine


    Iulian îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. „Tare bun mi-ai fost tu, bătrâne, mai credincios ca un câine.”, îi spune în gând.

    Cu opt ani în urmă, copacul acesta a primit în trupul lui un glonţ ce-i era destinat. Nu va uita ziua aceea de cotitură în viaţa lui. Se întâlnise cu Angelica, acasă la ea să-i spună că s-a îndrăgostit de  altcineva şi că vrea să se despartă.  Da, erau împreună de câţiva ani, dar era vizibil pentru oricine că relaţia aia nu o să meargă. Între ei era diferenţă  ca între Marte şi Neptun, se certau non-stop, lui îi plăceau ieşirile în natură, ea prefera să lenevească pe un fotoliu lângă sobă, el iubea agitaţia, grupurile mari, distracţia, ea prefera singurătatea, lui îi plăceau discuţiile în contradictoriu, ea era de acord cu oricine. Pur şi simplu nu avea personalitate, putea fi modelată cu uşurinţă de orice mână . Orice fată normală şi-ar fi dat seama că dragoste cu forţa nu se poate, că nimeni nu poate iubi la comandă, ea aştepta ca el s-o ceară de nevastă. Era convinsă că va face asta până la urmă. El voia să se însoare cu Camelia, simţea că ea îi este destinată, îi plăcea independenţa ei, felul în care zâmbea, aerul de fată rea, ochii, până şi eleganţa cu care fuma îl atrăgeau. Îl atrag în aceeaşi măsură şi azi.

    A fost o zi ucigătoare, îşi aminteşte fiecare amănunt ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ploua cu spume, fulgerele cădeau aproape de sat, tunetele zguduiau ferestrele, ba a dat şi grindină pe la prânz. Ajunsese la Angela înainte de începerea urgiei. Ea lucra o broderie lângă fereastră. L-a salutat cu o înclinare mică a capului şi cu un zâmbet. Nici să se bucure de prezenţa lui nu ştia. Iulian şi-a turnat un pahar de whisky şi i-a spus, calm, că s-a îndrăgostit de Camelia şi vrea să se însoare cu ea. Angela s-a îngălbenit, dar n-a zis nimic, nici n-a ridicat ochii să-l privească în faţă. L-a enervat tăcerea ei, ar fi preferat să-l certe, să-i ceară explicaţii, să-i dea o palmă. Să simtă că ei îi pasă, că a fost măcar puţină dragoste. Tăcerea încăpăţânată a Angelei i-a întărit lui convingerea că a făcut alegerea potrivită. Într-un târziu a pus paharul pe masă şi a ieşit în ploaie, fără să întoarcă privirea înapoi.

    Pe seară, când lumina era cenuşie, fratele ei i-a bătut în poartă. Avea în mână puşca de vânătoare şi era negru de supărare. Iulian l-a invitat în casă, să bea împreună un vin, dar a fost refuzat. Musafirul neinvitat venise să se răzbune.  Seara, când l-a văzut pe fratele ei la poartă, răvăşit, cu puşca în mână, a bănuit ceva, dar nu s-a aşteptat nicio clipă că nebunul a venit pornit să-l omoare. În familia aia toţi erau nebuni. A încercat să ignore sentimentul de alarmă şi l-a invitat în casă. Credea că se puteau înţelege omeneşte, doar nu-şi luase niciun angajament în faţa lui. Doar că Angelica murise şi fratele ei a dus puşca la ochi, a ţintit şi el n-a avut timp decât să încline puţin capul. A auzit clar şuierul glontelui pe la ureche, a simţit o arsură pe gât şi-a leşinat. Poate că leşinul ăla l-a salvat. Poliţia n-a găsit glonţul înfipt în scoarţa arinului, l-a găsit el, după un timp şi l-a lăsat acolo, drept mărturie a norocului chior care l-a apărat.

    Acum era cazul să depăşească trecutul şi să meargă mai departe. În locul arinului înalt ce umbreşte jumătate de grădină vrea Camelia un portic acoperit de glicină şi-un chioşc în care să-şi bea în linişte cafeaua. Îi place şi lui ideea şi e hotărât să-i facă pe plac. O să taie arinul. „Iartă-mă bătrâne, nu avem de ales. Trebuie să ne despărţim. Toţi murim la un moment dat, fie că suntem oameni sau copaci.” L-a chemat ieri pe Dumitru, pădurarul, cu drujba să-l pună jos. Dumitru a ajuns deja, şi-a desfăcut drujba şi aşteaptă un semn.

    • Gata, Dumitre. Ai grijă să nu cadă pe casă.

    • Nicio grijă, domn’ Iulian. Nu e prima dată când tai unul din ăsta. O să cadă ca la carte, vei vedea.

    Iulian se trage într-o parte şi-aşteaptă ca drujba să termine de muşcat din trunchiul copacului. Priveşte după câteva păsări care zboară speriate dintre crengi, se uită după doi pui golaşi ce cad cu tot cu cuib în grădină, apoi la coroana înaltă ce se înclină pârâind către poartă şi se prăbuşeşte fulgerător cu faţa în sus. Ochii larg deschişi îi reflectă un nor alb pe-un petec de cer senin şi între ei, în mijlocul frunţii, o dâră roşie de sânge se adună în jurul găurii negre lăsată de glonţul ce i se înfige adânc, în creier.