- Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea. - Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
- Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
- Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez, m-am căsătorit acum opt ani!
- Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
- Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa. - Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
- Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
- Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
- Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
- Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
- Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
- Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
- Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu: - Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus: - Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi: - Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat. - Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă, mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii. - Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog. - Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
- Taci, bunico, nu cobi!
- Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă. Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
Amăgiri 
Wow!!!! Scuze dar nu pot să spun altceva. Curge. Scriitura ta curge. Nu am avut timp să respir. Ești minunată!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Săru’mâna, Sweet! 🙂 Părerea ta contează mult, mă încăzeşte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană