V-aș povesti


V-aș povesti de septembrie. De cîntecul greierilor în nopțile prea calde, încă, de luna nouă, de brotăceii ce se chemau în liniștea nopții peste satul copilăriei mele.
Vacanța lîncezea, ne obosise deja cu nisipul ei fierbinte, porumbul nu mai avea lapte, se coceau merele în livadă. N-aveam livadă, ne strecuram șerpește peste gard și le furam din livada școlii. Mere de toamnă, acrișor-parfumate ce pocneau în dinți cînd le mușcai. Îndesam în sîn și-acopeream cu ele sentimentul de vinovăție ce ne încerca. Eu eram cea cu conștiința veșnic trează, normal, Nicu doar rîdea și-mi spunea că-mi fac prea multe probleme, oricum noi îngrijeam livada tot anul și-apoi, de ce le-am fi lăsat profesorilor? Noi eram copiii, aveam tot dreptul să le mîncăm. Avea dreptate, merele erau mai bune așa, acoperite de sentimentul fructului interzis.
Azi Nicu nu mai e, a rămas cu copilăria sub placa boltită a unui mormînt. L-am căutat acum două veri, cînd am dus-o pe ultimul drum pe Ileana. Nu l-am găsit în marea de cruci ce l-a înconjurat. Tot satul s-a mutat într-un fel sau altul acolo și Nicu, dragul meu pe care mi-era greu să-l las singur în întuneric și-a făcut satul lui de cruci în lumea fără de dor. Poate de aceea ulițele îmi par tot mai pustii și casele tot mai triste cînd ajung acasă.
V-aș fi povestit de sfîrșitul lui august și de ziua în care am cunoscut-o pe Bursucel. Era ziua ei și eu habar n-aveam. Mi-a adus trandafiri albi, tot ea mie, știa că-mi plac, scrisesem undeva pe fostul blog și, atentă ca întotdeauna, a reținut.
A fost cea mai tihnită după-amiază de august pe care o trăiam de cînd eram în București, atît de senină și veselă că din cînd în cînd tresăream și priveam în jur speriată. Mă temeam că nu-i adevărat.
De vreo oră s-a terminat ziua ei. Azi i-am scris cum am putut, habar n-am de-a citit. S-a dus și Bursucel peste apa cea mare, în altă lume, cu alte obiceiuri și alte ore. Mi-e tare dor de ea.
V-aș fi spus de-o plajă pustie-n apus, de șoaptele valului spart ritmic de mal, de tinerețea mea ce încă mai putea visa frumos.
– Ce faci mami, nu vezi că s-a înnoptat?
– Vorbesc cu marea, puiule.
– Mamă, marea nu vorbește! E doar o apă sărată într-o căldare mare.
Copilul adult certa adultul copil. Și acum e cam la fel, doar visele mele-au apus și copilul adult s-a mai domolit, a învățat să-și netezească colțurile.
V-aș fi spus de-o vară fierbinte în care-am așteptat zi de zi om drag plecat departe. Vara s-a sfîrșit cu așteptarea. Azi vine toamna și încă sper să mi-l aducă.
Neeaah, am o mie de povești de spus și poate că-ntr-o zi le voi da drumul să curgă toate odată, că prea se bulucesc grămadă să bată-l ușa frunții.
-Cioc-cioc!
-Cine-i acolo?
-Toamna poveștilor ce-așteaptă să fie spuse!
S-aștepte. Întîi e rîndul toamnei frunzelor galbene în arșița soarelui. Și-a iubirii ce va fi să vină. Am să vă povestesc cîndva și de ea.

Verb mut


Aș fi putut să-ți povestesc despre
fetița cu pantofi roșii
căreia i-am șters norii din ochi
cînd i-am legat șireturile de mătase
într-o seară fierbinte de vară.
Mi-aducea aminte de iarba înrourată
din ochii altei fetițe,
cînd își murdărea săndăluțele cu flori.
Puteam să-ți vorbesc despre bătrînul cu un picior
care-și număra săriturile în cadența unui cadru
de aluminiu. Un pas – o săritură – un pas,
doar unul stingher și întunecat
fără perechea pasului lipsă,
dar vine toamna și toamna
frunzele prind aripi,
zboară după păsările plecate în pribegie,
spre ultimul dans
își cîntă șoptit cîntecul de lebădă
al frunzelor veștede
iar verbul meu ascunde tăceri.
Adun șoapte pentru mai tîrziu.
20161026_144156

Prețul tău


Să zic? să nu zic? Dacă zic mi-e că-mi pun jumătate din prieteni în cap. Dacă nu zic, mi-e că mă înec cu vorbele nespuse. Lasă că e vineri, e 31 august și dacă vă supărați vă trece cum a trecut și vara.
Mă gîndesc că fiecare om are un preț.
Unii au preț în hîrtii fără valoare, mai multe sau mai puține, după caz. Le plac banii mai mult ca orice. Ăștia sunt candidații ideali la apelativul ”corupți”.
Alții au preț în obiecte. Țin prea mult la casă, la mașină, la concedii în locuri exotice, la lucruri. Nu se pot despărți de ele, pentru a le păstra sunt în stare de orice, chiar să devină corupți.
Sunt oamenii săraci care au preț în ceea ce pot pune seara pe masă să nu-și culce copiii flămînzi, să nu se culce flămînzi. Nu știu cîți ați încercat senzația de leșin de foame atunci cînd treceți pe lîngă fereastra unei bucătării în care se gătește cînd n-ai mai mîncat nimic de două zile.
Sunt oamenii cu vicii care pentru viciul lor și-ar ucide părinții. Fie băutură, fie droguri, fie sex.
Sunt cei care se iubesc prea mult pe ei înșiși. Narcisiștii. Ăștia sunt cel mai ușor de influențat și cei mai ieftini, se vînd pe puțin, doar să aibă certitudinea că rămîn în centrul atenției.
Mai sunt unii, ultima categorie, nu neapărat ultima pe listă. Aceștia au preț în suflete.Țin la copii, părinți, iubiți, prieteni și uneori sunt în stare să facă pentru ei lucruri nebunești. Pentru ei ar merge pînă în pînzele albe, conștienți că după asta nu vor mai avea niciodată liniște.
Puțini sunt oamenii care să nu poată fi siliți să-și adoarmă conștiința la un moment dat. Incoruptibilii. Culmea e că pe aceștia nu-i prea înghite nimeni, sunt atît de rigizi și inflexibili încît nici de judecători nu sunt buni, că ar judeca doar în litera, nu și în spiritul legii.
Nu toți oamenii se vînd, e adevărat, de aceea sunt unii mai buni, alții mai răi. Dar toți au un preț, chiar și cei care nu se vînd pe bani. Există un călcîi al lui Ahile care ne-ar face pe fiecare să închidem ochii și să ne adormim conștiința pentru ceva sau cineva.
Priviți în voi și răspundeți-vă sincer. Voi ce preț aveți?