Aș fi putut să-ți povestesc despre
fetița cu pantofi roșii
căreia i-am șters norii din ochi
cînd i-am legat șireturile de mătase
într-o seară fierbinte de vară.
Mi-aducea aminte de iarba înrourată
din ochii altei fetițe,
cînd își murdărea săndăluțele cu flori.
Puteam să-ți vorbesc despre bătrînul cu un picior
care-și număra săriturile în cadența unui cadru
de aluminiu. Un pas – o săritură – un pas,
doar unul stingher și întunecat
fără perechea pasului lipsă,
dar vine toamna și toamna
frunzele prind aripi,
zboară după păsările plecate în pribegie,
spre ultimul dans
își cîntă șoptit cîntecul de lebădă
al frunzelor veștede
iar verbul meu ascunde tăceri.
Adun șoapte pentru mai tîrziu.