de Ignat


Dacă aș fi putut alege care zile să apară și care să dispară din calendar, atunci aș fi ales, cu siguranță, să nu existe ignatul și ajunul Paștelui.
Știam ce urma, mama se scula cu noaptea-n cap, făcea focul și punea pe plită oalele cele mari, pline cu apă limpede din fîntînă. În mijlocul bătăturii aprindea focul sub ceaunul de 50 de litri. Noi, copiii, am mai fi dormit, dar cine mai putea în toată agitația aia?
Din bucătărie se auzeau lemnele cum troznesc în sobă și pe sub ușă intra abur de țuică fiartă și fasole fiartă la foc mic. Era dimineața în care mama ”prăjea” fasolea rămasă de la masa din ziua trecută.
Îi auzeam cum se îndeamnă unul pe altul să-și pună o pereche de șosete de lînă în plus și să mai ia ceva pe sub cojoaca din blană de oaie, Vorbeau tare, se agitau, era o frenezie, un amestec de bucurie și nerăbdare pe care doar acea dimineață din an o avea.
Dimineața pe care eu o uram din tot sufletul. Dimineața în care țipătul porcilor înjunghiați marca începutul sărbătorilor de iarnă.
Mă durea fizic țipătul lor și lacrima ce-mi pica-n barbă, mă dureau urechile pe care le-aș fi vrut surde. Pentru o dimineață aș fi vrut să dispar, să nu simt mirosul de păr ars care-mi întorcea stomacul pe dos, să nu aud țipetele care-mi făceau inima s-o ia razna și mă înnebuneau. Țipetele care începeau Încă de la primii zori și se terminau tîrziu, după prînz, cînd toată lumea se grăbea să-și termine pregătirile.
Parcă tot satul tăia porcii în aceiași zi. Alergau de la unul la altul, să ajute la imobilizarea nefericitei matahale, să bea o țuică fiartă, să-și ureze spor, apoi se întorceau repede acasă să aprindă primele paie peste cadavrul cald.
Eu mă ascudeam în camera bună, în șifonier. Mă vîram pe sub covoarele țesute de mama, îmi îndesam vată în urechi, îmi luam capul în palme și mă ghemuiam cu genunchii la gură pînă trecea urgia. Mama mă striga, avea nevoie de ajutor, eu nici măcar nu respiram. Știam că o să-i treacă nervii după un timp și-o să mă lase în pace, ca de obicei.
Uneori venea să mă caute, dar niciodată nu i-a dat în gînd să deschidă ușile de la șifonier. De aceea-mi construisem acolo cartierul general, lumea în care evadam de cîte ori simțeam că mai bine-aș muri. Acolo tăceam chitic și pînă pleca popa cu icoana, sau cu botezul. Uram să pup geamul aceleiași icoane care trecuse pe sub buzele tuturor vecinilor și mai ales, uram să pup mîna popii. Bine, aveam o mare treabă cu pupatul pe atunci, că mi se părea scîrbos din cale afară, dar asta e poveste pentru altădată.
Ieșeam tîrziu, cînd focul de paie era potolit și porcul, acoperit c-o haină veche, aștepta să fie încălecat. Nu mă trăgea inima să-l încalec, dar de data asta mă căuta tata și pe el nu-mi permiteam să-l enervez.
Frate-meu încăleca primul și se ținea bine de gîtul porcului. Eu încălecam în spatele lui și mă țineam bine de el. El se enerva și se scutura să scape din strînsoarea brațelor mele pînă cînd intervenea tata și ne poruncea să încetăm cu prostiile.
Era de abur porcul sub fundul nostru, simțeam căldura vie, umedă, cum intră prin țesătura pantalonilor, prin izmene pînă la pielea ce se înfiora. Mirosea a paie arse, a șoric proaspăt, a iarnă, a ger. Pielea, umezită de abur, prindea ace de gheață pe margine și începea să piște. Pe pantaloni ni se așternea bruma din loc în loc, unde umezeala îngheța.
Tata tăia cruce mare cu cuțitul în grăsimea de pe ceafa porcului. Mama venea repede cu mîinile pline. În dreapta ducea vasul cu fum de tămîie pe cărbuni de lemn, în stînga strîngea tare cîțiva căței de usturoi înveliți în sare. Presăra sarea și usturoiul în tăietura proaspătă, apoi ne tămîia cu tot cu porc. Noi să creștem mari și sănătoși, pe el să-l mîncăm voioși. Tata turna cîte o țuică fiartă în ceștile bărbaților ce-ajutaseră la tăiat. Era vesel cum rar îl vedeam și-și freca fericit mîinile.
– Hai, gata acuși!, ne zorea. Jos cu voi, că ați călărit destul. Hai la treabă, că e mult pînă deseară. Ne ridica pe rînd și ne așeza alături, apoi tăia urechile porcului și ni le împărțea frățește. Frate-meu una, eu una.
Trecem la treabă. De fapt, înghețam pe lîngă ei, cu picioarele-n mocirlă și degetele înțepenite pe cana cu apă fierbinte cu care tot spalam șoriciul pe care el îl freca cu peria și lama cuțitului pînă devenea auriu.
Cînd intram în casă, la căldură, nu mai simțeam niciunul din cele zece degete, iar mucii, dezghețați, ne picurau pe piept. Pe plită sfîrîia deja pomana porcului și bolborosea auriu, mămăliga, Mirosea a friptură, usturoi, foc, țuică fiartă, iarnă. Mirosea deja a Crăciun acasă.
Peste ani, cînd am avut la rîndul meu copii, nu m-am mai putut ascunde în șifonierul cu covoare țesute în război. Mi-am asumat rolul mamei și mi-am ridicat copiii să încalece pe porcul cald. Am alergat cu vasul cu fum de tămîie în dreapta și-am strîns în pumnul stîng sare și usturoi pe care le-am presărat în crucea proaspăt crestată în carnea moale a porcului. M-am închinat și i-am tămîiat cu totul, să crească mari și sănătoși și să mănînce porcul voioși. Uneori, în casă mirosea a Crăciunul de odinioară, din copilăria mea.
Doar țipătul și uciderea mi-au rămas la fel de grele tot timpul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.