Leti


M-a sunat aseară Leti.
Cred că v-am mai spus că Leti e prietena mea din copilărie. Am crescut împreună, ne-am jucat împreună de-a mama și de-a tata, am experimentat machiajul pe păpușile ei, am făcut gimnastică împreună, ne-am dat în leagăn pînă la cer împreună, mi-a botezat toate pisicile și toți cățeii, am rîs, am țesut povești împreună, am plîns și-a rămas cu mine fără să mă întrebe și fără să mă judece vreodată. Prietenia noastră a scăpat intactă pînă și de gura Manei, căreia nu prea i-a mirost bine mult timp că nepoata ei de viță nobilă umblă toată ziua cu o țărăncuță ciudățică.
Ea a rămas lîngă mine cînd Cristina a fost nevoită să se mute și ceva în sufletul meu mic și fricos, s-a rupt. A fost acolo la fiecare bucurie și fiecare pierdere. Iar eu am așteptat-o mereu.
Liceul ne-a despărțit. Ea a plecat prima, e mai mare. S-a dus tocmai la Timișoara, de unde s-a întors doar în vacanțe. Timpul nostru împreună s-a comprimat în cîteva săptămîni pe an și-n amintirile depănate cu Mana la o cană de ceai.
Odată cu plecarea ei s-a dus ușor și sănătatea Manei. Am încercat să-i fiu aproape cît am putut, totuși, inima ei bătrînă obosise brusc. Și mintea îi rămîsese blocată undeva, în anii în care avea casa plină de fete de educația cărora se simțea datoare să aibă grijă.
În prima vară după plecarea ei l-am pierdut pe Nicu și ea n-a mai fost acolo să-mi fie stîlp. Două luni lungi am învățat singură drumul către cimitir. Acela a fost anul cu pierderi. Pe toamnă s-a stins și Mana. În vara următoare am făcut amîndouă drumul babelor, să aprindem candela și să-i povestim Manei ce mai e prin sat. Ea a plecat iar, eu am mai rămas un timp să țin candela aprinsă și să povestesc crucilor reci ce goală-i lumea mea fără oamenii de sub ele.
Apoi am plecat și eu iar drumurile noastre au părut că se despart definitiv, ca drumurile tuturor copiilor ce-s nevoiți să dea cu capul în porțile vieții. Și totuși, de pe drumul ei, Leti nu m-a lăsat niciodată să mă pierd. A aprins un felinar pe care l-a ridicat sus de tot, la stele. Un cer ne-acoperea pe amîndouă și ea a găsit discret și elegant, calea să lumineze ambele drumuri, chiar și atunci cînd părea că nu mai pot vedea nicio lumină din închisoarea căsniciei mele.
Mi-a pierdut adresa, s-a dus la ai mei și-a cerut-o pe cea nouă. N-a avut numărul meu de telefon, a făcut cumva rost de el. M-a ținut în viață cu gîndul, cu vorba, cu aducerea aminte. Nimeni în jurul ei n-a avut voie să uite de mine iar eu, între pereții izolării mele, mi-am adăpat ochii și mintea cu lumina aprinsă de ea. În noua mea familie nimeni nu o cunoștea în realitate, copiii se mirau doar că cineva de departe și de demult trimite mamei lor cîte o felicitare de fiecare sărbătoare și cîte o vedere din fiecare concediu, iar mama lor le ținea la loc de cinste, ca pe un bibelou pînă ajungea următoarea felicitare, la următoarea sărbătoare. Li se părea desuet gestul și nu înțelegeau ce ancoră aruncă pentru mine acele cîteva rînduri scrise îngrijit, de mînă.
Mulți, mulți ani, aceasta a fost singura intersecție în care prietenia noastră se întorcea să se adape. Și cînd eu n-am mai putut să dau niciun semn, Leti s-a întors acolo și mi-a lăsat semn de neuitare.
Ne-am revăzut față în față după ce-am divorțat. Douăzeci și cinci de ani de absență s-au șters ca prin minune și-am redevenit dintr-o dată copiii de odinioară. Între noi timpul n-a săpat nicio cută, niciun rid apărut pe față, niciun kilogram în plus, nicio lacrimă nu au rămas lipite de prietenia noastră. Nici măcar în gînd nu mi-a reproșat vreodată tăcerea și absența atît de îndelungată. Mi-a șters cu zîmbetul ei cald tălpile rănite de de spinii drumului și m-a îmbrățișat.
Ne auzim și acum rar iar de văzut ne vedem și mai rar, dar momentele importante ale vieții nu trec fără să știm una de alta, fără să rîdem și să plîngem împreună, fără să aflăm despre prieteni noi pe care-i cunoaște în realitate doar una dintre noi, dar care ne sunt dragi pentru că-s parte din viața celeilalte, fără să vorbim despre ce ne doare, despre ce ne întărește, despre ce ne înduioșează.
Cu timpul am cunoscut mulți oameni și-am mai încercat, timid, să leg și alte prietenii, dar cei 20 de ani de tăcere și-au pus definitiv amprenta asupra mea. Au fost ani în care-am învățat că prieteniile nu durează la infinit, că oamenii îți sunt alături doar cît au un interes comun, că poți rămîne prietenul cuiva doar atîta timp cît poți să te pliezi pe nevoile lui, că locul tău poate fi oricînd luat de altcineva mai atrăgător, mai prezentabil, mai promițător. Am învățat că unii se pot lipi de tine doar pentru că vor să ajungă undeva, că cei la care ții te pot vinde pe mai nimic unor rechini ce te pîndesc demult, că poți iubi și credita enorm pe cine-ți este cel mai mare dușman, de fapt. Am învățat tot ce m-a făcut să devin un porc spinos veșnic în gardă și foarte puțini au trecut testul prieteniei durabile cu mine. Pot spune chiar că un singur om a avut puterea și nebunia să-mi rămînă alături , chiar și atunci cînd l-am gonit. Acum știu că nimic nu e veșnic pe lumea asta. În afară de anumite prietenii.
Nu dați cu pietre, în definitiv, nu am povestit asta nici ca să mă laud, nici ca să mă plîng. De fapt, am vrut să vă urez să găsiți fiecare o Leti a voastră care să vă fie alături și cînd viața vă urcă și cînd vă coboară, chiar și cînd ajungeți pe fundul prăpastiei și nu mai vedeți lumina. Cineva să aprindă o candelă pentru voi în cel mai adînc întuneric.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.