dor


Mi-e dor de-un sat care nu mai trăiește decît în amintiri. Nu, n-a murit definitiv, undeva acolo, pe malul stîng al Dunării, încă se chinuie să supraviețuiască fizic. Moral, a murit demult, odată cu toți oamenii pe care-i port acum cu mine prin lume. Străini ei, străină eu, împreună într-o lume străină și stranie.
Mi-e dor de sărbătorile de acasă și de crăciunul cu zăpadă. De diminețile în care gerul ne scotea aburi pe nări și ni-i îngheța în fular.
Sărbătorile copilăriei începeau cu fum de ciocălăi în oale afumate de lut, devreme, înainte de răsărit. Dimineața răsărea timită pe prag, în flacăra anemică menită să transforme restul aspru de lemn în cărbune încins. Bunica îmbrăca hainele cele bune, parcă puțin mai negre decît cele de zi cu zi, se înfășura în broboada neagră și ieșea tiptil pe ușă, să nu ne trezească. Precauție inutilă, oricum dimineața magică nu ne lăsa să mai dormim. Afară ofta, își făcea cruce, se apleca și lua oala cu foc.
O auzeam cu închide portița de la drum și strigă la soru-sa Măria. ”Hai, fa, că acu-i ziua mare!” Șușeaua avea altă viață decît cea din așternuturile noastre moi. Mai crudă, mai rece, mai vie. Treceau femeile la tămîiat iar fumul se întorcea alb, acasă. Nu-l opreau, mergeau înainte cu gîndurile și rugăciunile lor.
Cînd era foarte frig nici de vorbă nu le ardea.
Intrau pe poarta cimitirului și se împrăștiau care-ncotro, pe unde-și aveau îngropați morții. Se grăbeau să apuce să treacă pe la toți pînă la ziuă. La unii adăstau mai mult. Mai curățau o buruiană uscată, așezau lumînările-n nisipul din găleată, le aprindeau una cîte una și povesteau cu mortul de una, de alta, de cît de grea e viața de după moarte. Că cel ce pleacă odihnește, de cel ce rămîne e rău, că pătimește singur pe lume, cu dor și griji multe.
Se mai auzea cînd și cînd cîte un urlet de durere, cînd se strigau pe nume. Strigau ele, femeile vieții la ei, morții lor. Să nu li se uite numele, să vină să se scalde-n fumul de tămîie, că doar e sărbătoare și s-o pune masă mare, cu multe bucate alese și s-o împărți la creștini, ca să aibă și ei, din lumea de dincolo ce mînca. Se făcea lumină albă cînd ieșeau grăbite înapoi, la șușea.
De-acum nu mai aveau timp de pierdut, că acuș era amiaza, sarmalele nu erau fierte de-ajuns, friptura așteapta să fie băgată în cuptor, patul era nefăcut și-acușica bătea vecina-n poartă, că ea era totdeauna mai harnică.
Noi ne hîrjoneam pe lîngă foc și ne delectam cu alvița dungată din brad. Cînd ne venea cheful, ieșeam afară-n zăpadă. Nicio grijă nu ne dădea ocol, nici supărare nu poposea mai mult de un minut în pragul nostru. Cu noi era mămăița noastră în haine cernite, avea cine să le gonească.
S-a dus și ea demult în lumea fără dor. Noi am crescut și ne-am împrăștiat în toate zările, nu mai e nimeni să aprindă ciocălăi de porumb în oală de lut, să ducă fum alb de tămîie pînă pe lumea cealaltă, să o cheme la masă. Doar casa a rămas, cocoșată de vremuri, să aștepte sufletele rătăcite la masă. Pe masă nu mai aburesc colaci, nici sarmale, nici copii nu se mai hîrjonesc pe lîngă ea. În satul din sufletul meu s-a așternut, ușor, liniștea.