Negociere


Trăseseră o masă de patru persoane pe alee, în fața casei. Pe latura dinspre scară, așezat pe un țol aruncat direct pe cimentul tocit, Lache făcea calcule cu un creion chimic pe un caiet A4 cu 48 de file. În fața lui, pe un scaun de lemn fără spătar, Aurel își pigulea pălăria ponosită de fire de păr invizibile. Între ei, pe mușamaua decolorată, o sticlă de vin pe jumătate plină și două pahare pe jumătate goale, așteptau cuminți să fie golite.
„ Băi nea Lache, să fiu al dracu’ dacă mai iau vreodată ceva de la mata! Cum, mă, muncesc de o vară întreagă în bătătura asta şi tot mai am de plată?”, a izbucnit cu năduf țiganul și ochii negri i-au scăpărat.
„ Mă, Aurele, tată, hai să mai facem socoteala o dată. Eu nu te înşel pe tine tată, că nu am nevoie de banii tăi! Ţi-am dat un miel la Paşti?”
„ Mi-ai dat, dar ăla a fost mîţ, nu miel! Abia a ajuns să pun pe masă la copii, zic zău!”
„Aurele, nu te face porc! De ce nu ai zis atunci că nu-ţi place? Îl mîncam eu mă, cu copiii mei, nu ţi-l mai dădeam ţie! Al dracu’ tu cu pielea de pe tine, atunci când nu aveai de niciunele plângeai la poarta mea, acum faci pe nebunul. L-ai luat sau nu l-ai luat?”
„L-am luat, bre, asta e acum. Capul meu ăl prost! L-am luat, na!”
„Bun, un miel, 1 milion două sute, mai adăugăm şi o sticla de vin pe care ţi-am dat-o în februarie, 5 zile de muncă. E aşa, sau nu-i aşa?”
„E, fir-aş al dracu’, e!”
„Ai venit în ziua de paşti şi mi-ai cerut o damigeană de vin? Eu ţi-am dat pe deasupra şi o sticlă de ţuică. Este?”
„ Oleo, nea Lache, să fiu nebun dacă nu a fost o poşircă vinul ăla al mata! Ai pus apă în el, nu-i aşa? Zi zău!”
Odat-a trîntit Lache creionul de masă de-a sărit cît colo, peste capul țiganului care s-a cabrat ca un cal pregătit să primească lovitura.
„ Mă porcule, dacă mai zici odată asta te dau afară pe poartă! Nu-ţi e ruşine, mă? Ţi-am dat vin din cel mai bun, din care beau eu şi tu te porceşti cu mine acum? Vin de ăsta îţi scot de o săptămână la masă. Am băut mă şi eu cu tine? Am băut! Crezi că mai beam eu dacă nu era bun? Al dracu ţigan, ia uite ce-mi face acum! Mă faci hoţ în bătătura mea, ai, mă faci hoţ!”, s-a ambalat Lache și mușchii maxilarului puternic i-au jucat cînd a scrîșnit din dinți.
„Nu o lua bă nea Lache, aşa. Nu te-am făcut io hoţ pe mata. Spuneam doar… zi acolo mai departe.”, , a răspuns Aurel înfrînt, în timp ce-și frămînta pîsla pălăriei în palmele bătătorite.
„Bun. O damigeană de vin şi o sticlă de ţuică, o săptămînă de muncă.”
„Ai bre, da di şe pui şi sticla de ţuică? Că nu ţi-am cerut-o eu, mi-ai dat-o mata! Nu ţi-am zis să-mi dai doar vinu’?”
„ Da de băut ai băut-o, fi-re-ai al dracu’! Credeai că-ţi dau ţie o sticlă de ţuică aşa, că nu mai pot de dragul tău, ai?!”
„Bine, bre, zi mai departe! Nebun să fiu dacă mi-oi mai băga în cîrd cu mata, ia aminte. Să fiu al dracu, la mata totdeauna se adună mai mult decît am luat.”
„Aurele, tu ai venit, tată, la poarta mea. Te-am rugat eu să vii să ceri? Te-am luat cu forţa, mă?!”
„Nu m-ai luat cu forţa, da’ nu ai zîs mata să vin că-mi dai? De ce nu ai de ce nu ai zîs atunci cu cît îmi dai, ştiam dracu şi eu în ce mă bag? Aaaii? Atunci erai bun, ne-nţelegem noi, Aurele, tată, că oameni suntem, te mai iau şi eu două trei zile la muncă la vară! Ai zîs bre aşa? O zî două s-au făcut o lună?”
„Păi ce să-ţi fac taică dacă tu ai tot venit să ceri. Nu tu ai venit să-mi ceri bani să duci copilul la Severin la spital? Ţi-am dat mă? Zi tu, ţi-am dat? Aşa-i mă că nu-ţi dădea nimeni? Eu ţi-am zis: vino Aurele tată să-ţi dau, să faci copilul bine! Şi acu’ faci pe-al dracu’ cu mine, re-ai al dracu’ de ţîgan borît!”
Tiganul a trîntit pălăria de pămînt și-a sărit în picioare ca un arc.
„Bă, nea Lache, dacă te iei şî de banii ăia, bă… fi-re-al dracu’ Doamne, că m-ai făcut sărac şi amărît pe lume! Nu-mi dădea bă nima, nima nu-mi dădea! Vă e frică la toţi că nu vă mai dă ţîganul banii înapoi. Ce să fac mă, dacă am avut şî eu copilul bolnav, ai?”
Calm, c-o sclipire rece în colțul ochilor, Lache l-a privit în față.
„Tată, eu ţ-am dat, tu trebuie să munceşti pentru banii ăia. Stai dracu jos să vorbim ca oamenii și lasă nervii că nu veniși la mine să te dai în spectacol. Dacă vrei să te dai în spectacol, du-te la tine în țigănie.”
Aurel și-a cules pălăria din praf, a lovit-o de pulpă de două ori, a șters-o cu mîneca și-a pus-o cuminte alături de paharul cu vin. Lache și-a adunat creionul chimic și s-a reașezat pe țolul de pe scară.
”Hai, mai departe, să terminăm azi că mai am și altă treabă. Ţi-am dat un milion jumate, aşa-i? Trei zile de muncă! Pe urmă ţi-am mai dat Aurele o damigeană de vin de Ispas?”
„Mi-ai dat…”
„Încă trei zile de muncă. Cu 10 pachete de ţigări, de cîte ori ai venit la poartă să ceri. Îţi aduci aminte? Ai că au fost mai multe, dă-te dracu’, da’ treacă de la mine! Încă două zile de muncă. Cîte s-au făcut Aurele, tată? 5 cu 7 cu 3 şi cu 2, fac tată 17 zile de muncă? Zi, fac?”
„Fac, fi-r-aş al dracu!”
„Şi cît mi-ai muncit tu mie Aurele, tată? Te-am luat în primăvară la prăşit trei zile. Ai venit cu Leana, dar în două zile s-a pus ploaia şi am plecat mai devreme acasă? Alea fac o zi pe amîndoi, deci se scad 3 zile.”
„Da’ di şe, rumâne, doar 3? Di şe doar trei, ai? Eu vin cu muierea trei zile în bătătură la matale şi îmi scazi doar trei zâle? Ce socoteală e asta, bre?”
„Bă, da mai du-te dracu de ţîgan! Auzi la el, comentează. Din trei zile aţi muncit mă doar două bune? Ce-ai vrea să-ţi scad şi cînd ai stat acasă? Ţi-am dat mă de fiecare dată şi pachetul de ţigări şi sticluţa cu ţuică acasă în fiecare seară? Bă, tu mă iei pe mine de prost?”
„Nea Lache, dacă mă duceam la altul la muncă, îmi dădea banii pe o zî întreagă bă, ce, eu am zîs să se pună ploaia, ai? Am comandat eu ploaie? Crezi că nu au venit oameni la mine la poartă să mă duc să-i ajut? Dar eu am zîs să vin la matale, că’s dator, fi-r-aş al dracu’!”
„Aurele, asta este. Pe mine nu mă prosteşti, să ştii. Acum venişi mă două zile? Nu mai zic de cum muncişi că trebui să trag de tine ca de iapa moartă, îţi pun două zile, dă-te dracu. Deci, 3 dinainte cu 2 acu’, fac Aurele 5 zile? Mai ai 12 zile de muncă tată!”
„Să fiu al dracu’ rumâne, m-ai făcut şî de data asta! Vin bre, vin să ţi le fac, dar altă dată nu mă mai prinzi matale! Mă jur pe copiii mei, cu capul meu îl prost, de ţ-oi mai călca pragul. Zîc zău, ascultă-ncoa. Să mă anunţi când ai nevoie, îmi iau muierea şî vin. Mă laşi muritor de foame nea Lache, da’ vede Dumnezeu, mînca-i-aş tălpile lui. Mă duceam şi eu şi mai făceam un ban, să-mi îmbrac copiii că vine iarna şî-s desculţi şi goi. Îţi bătuşi joc de mine, rumâne.”
„Cine, bă, eu îm bătui joc de tine? Rie, du-te fă şi vezi prin boarfele alea în casă, cată de dă-i şi amărîtului ăstuia să-şi îmbrace copiii. De ce nu spuseşi aşa, Aurele, tată, nu-ţi dau eu haine? Nu am de la copiii ăştia teancuri întregi, ce crezi că fac cu ele? Le mănîncă şobolanii degeaba în casă! Îţi dau eu tată. Hai Rie, auzi?”
Baba a alergat și-a apărut într-un final cu un braț plin de haine vechi. Pantaloni ponosiţi, bluze pătate, ghete scofîlcite de atîta nepurtat.
„Ia tată, îmbracă-ţi copiii. Pentru asta îmi mai faci două zile de muncă şi gata. Ce, te lăsam eu aşa pe tine? Mai dăi Rie şi o sticluţă de ţuică din beci! Pune-i şi o bucată de brînză pentru copii. Ia dracu’ țîgane să ai ce pune pe masă la copii şi nu mai fă pe nebunul cu mine! Dacă nu-ţi dau eu, cine-ţi mai dă, mă?”
Ţiganul și-a luat bocceluţa cu haine, plăsuţa în care pusese baba o bucăţică de brînză şi o sticlă de jumate de ţuică şi-a ieșit nedumerit pe poartă. „Să fiu al dracu’ dacă nu m-a-nşelat iar rumânu’ ăsta!”

Costică


De la poza asta au trecut 9 ani. El e Costică, mînzul care ne-a crescut pe toți. Mie mi-a crescut dragostea de cai și doi copii. La început au fost toți mici, copii cu bucurii de copil. Nu prea știai ce gîndește, el și mînz era atipic. Venea lîngă gard, și-apăsa cu fruntea în plasa de sîrmă, să-l pupe copiii. Erau mici toți pe atunci, el mînz, ei prunci care abia se țineau pe picioare. Și-a păstrat obiceiul toată viața. Mergea pe lîngă maică-sa în legea lui, cu gîndul dus departe și picioarele tîrșite prin praful drumului. Odată, Gheorghe, omul de casă al socrilor mei, a avut proasta inspirație să-l tragă de coadă. Credea că e atît de leneș, că nici măcar nu-și va trage coada din mîna lui. Era să rămînă fără dinți, cu rapiditatea cu care clipești. Atunci și-a cîștigat dreptul de a fi considerat un cal adevărat, nu o mîrțoagă. Nu-i plăceau bețivii, nu-i plăceau certurile, nu suporta să fie înjurat, nu suporta oamenii nervoși, nu-l suporta pe bărbatu-meu și-l mușca ori de cîte ori voia să-l pună-n ham. Iubea copiii. Cînd plecau la adăpat îl trăgeau lîngă poartă, se urcau pe grămada de lemne și-l încălecau singuri, fără șea. El aștepta cuminte să-i simtă în siguranță pe spinarea lui și se lăsa strunit de mînuțele lor mici. Îi purta ca pe-o comoară, cu grijă, să nu-i lovească. Ei erau mici, el crescuse mare și ciolănos, știa deja cît de grea e căruța plină, își cîștiga singur dreptul la porția de otavă.
După ce-am plecat noi l-a dat unor rude care-l legau să pască în curtea bisericii. Viața lui s-a schimbat radical dar, cumva incredibil pentru un cal, ne păstra și pe noi prin gîndurile care-l însoțeau tot timpul. Poza e făcută în 2010, la 5 ani după ce n-o mai văzuse pe fiică-mea. Erau în curtea bisericii, o petreceau pe ultimul drum pe soacră-mea. În ochii lui citesc și acum tot. O viață de om, o viață de cal, ce mai contează? O iubire pierdută.
Mi-e dor de el ca de copilul meu părăsit după o căsnicie ratată.
44821_143885865644786_3586511_n

La slobozit de Paște


Cred că era al doilea an de cînd se întorsese preotul Aurel la biserica din sat. Revenirea lui a iscat oareșce discuții în contradictoriu prin satul împărțit în două. Unii care-i știau trecutul și nu-l iertaseră, mai ales cei cu muieri care-l găsiseră mult mai pe plac decît pe ei, alții care-i cunoșteau trecutul dar îi găsiseră circumstanțele atenuante, îl iertaseră și-l doreau înapoi. De fapt… cu preotul de-a fost înaintea lui erau puțini care să se fi împăcat, prea era scorțos, veșnic supărat și atît de serios că se stingeau lumînările singure doar dacă le privea. Nu reușise să le intre în suflet, nici măcar nu se străduise și oamenii din cîmpie sunt ciudați, dacă nu te apropii tu, nu te cheamă ei.
Bun, revenise părintele pe care-l preferau, lucrurile reintraseră în normal și dacă toate erau mai bune acum, dacă biserica era plină în ziua de Paști, de ce nu s-ar fi slobozit din nou Paștele ca odinioară, că tot scăpasem și de comunism și toată lumea era fericită că-și primise pămîntul și vitele înapoi. Aurel a zis ceva la slujbă, muierile s-au dus acasă și-au spus, s-a dus Aurel și pe la prieteni și-a primit confirmări. Omul sfințește locul și păstrează tradițiile vii.
Sătenii s-au cam codit, nu mai făcuseră asta cam de multișor, dar parcă ar fi fost de acord să-și aducă aminte de tinerețe.
Pînă la urmă s-au mobilizat și s-au strîns cele mai înfipte familii din sat. S-au vorbit unii cu alții întîi
– Tu ce zîci, fîrtate, să mergem? Parcă m-aș băga dacă te bagi și tu.
– Ai, cumnată, ia ce zice omul meu. Cică a vorbit cu Miai și voi vă duceți să sloboziți Paștele la biserică.
– Ne ducem, fa, da nu veniți și voi? Noi am vorbit și cu copiii, să-și ia liber și vin și ei cu nepoții, ne adunăm toți. Hai și voi, o să fie frumos!
– Păi, dacă mergeți voi, om merge și noi. Cine mai vine?
– Păi cine să mai vină… vin ai lu Mădălicea, copiii ăia ai lui Ciochină, Angela cu copiii ei.
Gata, s-a stabilit. Se ducea toată lumea bună, nu putea lipsi marte din post, trebuia să meagă și Lache cu Ria (Rhea după botezul ei).
Eu mă învrednicisem să fac doi copii la 21 de ani și drept premiu primisem deja mutarea la țară și transformarea într-o țărancă destul de prostuță, tolerată de familie mai mult de nevoie decît de voie.
În ziua de Paști, cînd ne așezasem toți la masă, socru-meu mi-a adus la cunoștință hotărîrea.
– Să faci bine să te pregătești, că marți mergem la biserică să slobozim Paștele.
Mi-a căzut lingura de ciorbă din mînă. Habar n-aveam ce presupune slobozitul ăsta. Cum să mă pregătesc? Trebuie să fac ceva anume?
– Ah, nuuu, că avem de toate. Iei o față de masă, tacîmuri, mîncare din ce rămîne de la Paști, cozonac, dulciuri, ouă roșii și mergem să punem masa în curtea bisericii, pe iarbă. O să vezi, e frumos la noi acilea, la slobozitul Paștelui.
Mi-am adus vag aminte de marțea de după Paști, cînd mergeam dimineața cu mamaie la biserică, cu coșul plin de bunătăți. Se aliniau muierile cu coșurile la fel de pline, cu ramuri de liliac înflorit, lalele, lumînări, mărgăritar înflorit, ouă roșii încondeiate și multe prăjituri (eram și eu copil, ce vreți? Nu era să rețin drobul, nu?). Totdeauna mă grăbea să mă pregătesc mai repede, să merg mai repede, să ajungem la timp că nu mai avem loc să punem coșul. Și avea dreptate, cu cît ajungeai mai tîrziu, cu atît erai obligată să rămîi mai către poartă și, pînă trecea preotul să-ți sfințească bucatele, nu mai aveai cui să dai de pomană, că toate celelalte terminau de împărțit și plecau către casă, să se pună la masa cu bucatele sfințite. Așa mi-am imaginat și acea slobozire.
În dimineața cu pricina m-am trezit devreme și mi-am terminat repede treaba, m-am spălat, am dat copiilor de mîncare, i-am spălat, i-am îmbrăcat frumos, am aruncat și eu repede ceva bun pe mine, să nu mă duc la biserică ca ultimul om, am încărcat bucatele în coș, am pregătit pătură de stat pe jos, o față de masă mai bună, totul pentru un picnic pe iarbă verde. Mă bucuram ca un copil și credeți-mă, bucuriile nelegate de copii îmi erau aproape inexistente pe vremea aceea. Am pus coșul în căruță, mi-am luat copiii în brațe și-am plecat.
Domle, și-am ajuns la biserică. Acolo, lume luminată, elegantă ca la nuntă, mese mari întinse cu mîncare de la aperitiv la tort, fripturi, salate, sarmale, ciorbe, prăjituri de 7 feluri, scaune tapițate, tacîmurile cele bune, seturi de farfurii din porțelan chinezesc din acela dantelate, cu flori albastre tivite cu aur, tot luxul ce putea fi găsit în casele satului la vremea aia era afișat în curtea bisericii.
Eu mă pregătisem de picnic cu ceva friptură, brînză, ceapă verde, ouă roșii, cozonac, o masă normală, cu bucate de sărbătoare, nicidecum să ne îmbuibăm ca la nuntă. Mi-a venit să intru în pămînt de rușine. Prietenii socrului meu au venit repede să-i strîngă mîna, să stea de vorbă, muierile grămadă pe soacră-mea, mie nu-mi venea să cobor din căruță. Ca racul eram. Ăștia au luat copiii și-au plecat să socializele și m-au lăsat singură, să întind masa.
Unde să mă așez, că erau doar mese peste tot? M-am dat și eu deoparte, sub o tufă de habar n-am ce, am scos ce-am adus, mi-am ascuns fața roșie și ochii plini de lacrimi sub părul desfăcut și m-am așezat. A venit și preotul de-a sfințit mîncarea, a trecut pe la mese de-a ciocnit cu fiecare cîte un ou roșu.
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Cioc-cioc, gata, al meu a fost mai tare! Bucurie mare, rîsete, glume cu sau mai fără perdea. Apoi a intrat în biserică, și-a dat jos veșmintele preoțești, a scos casetofonul și-a răsunat în curte prima horă. S-a încins un chef de zile mari, cu sîrbe, chiuituri, vin curs în valuri, urări, veselie mare. Doar eu nu am scos capul dintre urechi cîteva ore, cît a durat paranghelia. Toată distracția era la mese, ședea pe scaune tapițate.
Măcar am știut cum să mă pregătesc pentru anul viitor. Nu știu dacă azi mai are cine slobozi Paștele în Izvoarele, preotul Aurel știu că s-ar pricepe să anime atmosfera și să-i facă pe toți să se simtă bine, ca întotdeauna.

Hora de pomană


Atunci nu m-am gîndit, pur și simplu am vrut un loc al meu în care să-mi fac grădiniță de flori și l-am primit, cu condiția să am grijă și de grădina de legume în același timp. Așa am început să adun bulbi și semințe de tot felul, să-mi modelez grădinița. Primii bulbi de lalele i-am cerșit de la tanti Mărioara, de la Grindeni. Mi-a dat, după ce mi-a făcut morală și m-a încredințat că se îndoiește sincer că voi fi în stare să-i îngrijesc astfel încît să trăiască mai mult de o lună. Aveam 11 ani, era în anul după moartea Dodei.
Bujori roz tot ea mi-a dat. Albi am luat de la vară-mea Ileana, Dumnezeu s-o ierte. Ghiocei am luat de la o femeie pe care n-o cunoșteam. Am trecut pe ulița lor și i-am văzut, străluceau albi în soare. Erau robuști, cu cupa frumos conturată și petale rotunde. Mi s-au părut minunați așa că am rămas prostită în fața gardului.
Femeia m-a văzut și s-a apropiat, eu m-am rușinat și am plecat. Dar m-am întors iar ea m-a întrebat ce vreau. I-am spus că-mi plac tare ghioceii. Și mi-a dat.
Narcise albe am luat de la tanti Stela, narcise galbene de la Maica, mărgăritar de la vecinii ei. Crini albi mi-a adus mama de la prietena ei, pe cînd lucra la tutungerie. Tămîioară am luat din pădure de la Zăval. Rînd pe rînd am umplut grădina. De unde nu avusesem decît un trandafir de dulceață în curte, în anul următor mi-au înflorit cîte una-două din toate și-am fost cea mai fericită.
După trei ani, grădinița mea de flori era deja un rai, se oprea lumea să se uite peste gard sîmbăta cînd trecea la tîrg, să se minuneze, iar eu eram atît de fericită că nu-mi încăpeam în piele. În anul ăla am semănat panseluțe. Au înflorit toate,alb imaculat. Aveam o insulă de pansele albe în grădină și-un crater deschis în inimă.
În anul următor, a treia zi de Paști, am sacrificat trei sferturi din grădiniță, le-am pus într-o găleată și le-am trimis la horă. M-am dus și eu după ele, nu puteam să lipsesc, chiar dacă aș fi vrut.
Se ținea hora în răscruce, peste drum de parc, în centru. Cred că acolo se ține și azi, mai ales că nu mai sunt clădirile vechi în care pe vremea copilăriei mele erau magazine. Nu era o horă sătească obișnuită, nu se aduna lumea se petreacă, se adunau tinerii să-și prindă mîinile, să se mai simtă o dată aproape de cel ce le-a fost drag și nu mai e. La noi încă se mai crede că de la Joimari pînă în Joia Luminată, sufletele morților se întorc printre noi să petrecem împreună marea sărbătoare a Învierii.
E hora de Pomană, obicei care se întîlnește în satele din Dolj, în munții din Mehedinți și la românii vlahi din Serbia. La noi se ținea marțea, doar pentru tinerii plecați pe drumul fără întoarcere înainte de-a se bucura de viață, în alte părți se plătesc hore de pomană pentru orice mort drag.
Se pregăteau părinții îndoilați cu de toate. Ouă roșii, cozonac, colaci, batiste brodate, lumînări și flori. Neapărat flori. Tocmeau lăutari. Un băiat lua hora înainte cu fotografia decedatului în brațe. După el, pe rînd, ne prindeam noi, tineri, mai puțin tineri, rude, colegi, prieteni. Jucam în hora lui, așa cum i-am fi jucat la nuntă. Doar bucuria lipsea. Femeile casei împărțeau fiecăruia cîte o lumînare aprinsă. De lumînare atîrna o batistuță cu un bănuț cusut în colț. Apoi treceau pe rînd pe la fiecare cu ou roșu, colăcel, cozonac, Niciunul din cei prinși în horă nu rămînea cu mîna goală și niciunul cu ochii uscați. Uneori nu era decît o horă, satul nu avea de pomenit decît un singur tînăr, alteori erau mai multe, în anul dinainte plecaseră în grup.
În toată copilăria mea am ascultat povești cu hore în zi de sărbătoare, cu jocuri în care se prindeau flăcăi și fete care petreceau cu voie bună pînă dimineață. Joc la care se prindeau dragi, se negociau căsătorii, se desfăceau relații, se alimentau gelozii. De jucat n-am jucat decît în hore de pomană. Și-am început cu horele oamenilor cei mai dragi, că așa e viața uneori, ține să te lase singur de la început.
Acum știu că mi-am făcut grădină de flori doar ca să pot dărui celor ce-aveau să-mi bată în poartă de Paști, să aibă de împărți tinerilor în horă, pentru sufletele plecate la loc cu verdeață. Dacă credința are ceva baze reale, e posibil ca raiul să fie smălțat și de florile sădite de mîna mea.

Noi, cei de pe urmă


Comunismul n-a fost rău, a fost cumplit, ca un cancer ce te roade pînă ajunge la os. Ne-a îngenunchiat și ne-a învățat să umblăm cu capul în pămînt, de parcă am fi tot cărat pietre de moară în spate. Ne-a făcut să ne temem unii de ceilalți, să vorbim în șoaptă, să ne ascundem cele mai intime trăiri. Ne-a ținut în frig, în foame și-n întuneric, Din comunism am învățat că pereții au urechi, că nimic nu se obține fără efort și că, indiferent cine ai fi, cît ai fi învățat și cît te-ar duce capul, e totdeauna un idiot cu un dosar mai bun ca al tău și cu limba mai lungă care nu doar te poate conduce, ci te poate și îngropa.
Comunismul a ridicat toate rebuturile ambițioase ale societății.
Comunismul a dărîmat mult. A dărîmat clădiri de patrimoniu, biserici, o cultură, o societate. Le-a făcut una cu pămîntul și a ridicat deasupra un kitsch cu pretenții.
Și totuși, ceva n-a reușit să destrame – lumea satului. Au făcut colectivizare, au încercat să-i uniformizeze, să-i strămute, le-au ademenit copiii la oraș, dar nu le-au frînt spiritul. Tăranul și-a păstrat credința, și-a păstrat obiceiurile și în mare parte o curățenie sufletească devenită azi floare rară. În toți acei ani plini de opresiuni de tot felul, oamenii și-au păstrat cu încrîncenare tradițiile. A fost ca o luptă de rezistență mută, de parcă ar fi simțit că altfel își pierd rădăcinile. Nici dărîmarea bisericilor, nici munca în zi de sărbătoare, nici toate opreliștile inventate de diverși șefuleți cu prea mult zel, nu au reușit să smulgă din român respectul pentru ce-a primit moștenire din străbuni.
Ne-am bucurat că am scăpat de comunism și-am fost convinși că de data asta ne va fi mai bine, dar Doamne, cît de naivi am fost! Am scăpat de aghiuță, am dat peste tac-su, că toți puii oportuniștilor de atunci s-au înfipt ca niște păduchi în frunte. Ăștia au reușit să ne împrăștie ca pe puii de potîrniche, în toate zările.
Și uite așa, ușor ușor, am preluat alte obiceiuri, consumerismul a pus stăpînire pe noi și sărbătorile păstrate cu sfințenie de bătrînii noștri au început să se transforme în kitsch sclipicios cu aer mai mult chinezesc decît occidental, mai mult manelist decît popular. Iar biserica pune serios umărul la transformarea asta.
Am progresat, cum ar veni și progresul ăsta ne va îngropa. Nu ca indivizi, ci ca națiune. Mă uit la popoarele din jur. Rezistă. Toate rezistă. Pînă și românii trăitori acolo rezistă, ei mai simt încă o oarecare opresiune și în mod logic, ca sistem de apărare a identității, își păstrează obiceiurile și credința nealterate.
Doar noi ne stingem, noi cei liberi să plecăm oriunde în lumea asta mare, noi cei care am găsit mai binele la alții și ne trimitem copiii afară la muncă cum îi lăsam odată la orfelinat, sau îi dădeam de suflet, că nu aveam cu ce să-i creștem.
Iar ei, copiii noștri, se simt mai bine în familiile adoptive decît la noi și prind rădăcini acolo, încep să respecte obiceiurile lor, să le dezavueze pe ale noastre, care-s învechite și cam fără sens.
Nici celor rămași lîngă noi nu mai știm să le transmitem valorile, au rămas cu noi cam împotriva voinței lor și parcă le e rușine că au făcut-o. Le e rușine cu tradiția așa cum le-ar fi rușine cu un bătrîn neputincios care-și pune mîncarea în poală și face pe el. Încearcă și ei să se alinieze la ce place altora, un pic forțat și cam fără substanță.
Noi vom trăi suficient de mult ca să vedem cu ochii noștri cum li se usucă rădăcina, cum uită tot ceea ce, în sărăcia lor, ne-au lăsat moștenire bătrînii.

De Joimari


Ziua de ieri era ziua morților la noi.
Oltenii cred că în ziua de Joimari toți morții trec pe la casele lor și-așteaptă să le dai ceva de mîncare. La soacra mea se crede că vin cu un toiag mare în mînă, obosiți de drum și adună pe el toți colăceii pe care-i dai de pomană, să aibă pentru tot anul. În dimineața asta sfîntă se coceau colăcei cu gaură, sau se prăjeau în tigaie scovergi rotunde din cocă de pîine. Gospodina făcea la fiecare o gaură în mijloc, să poată fi dusă pe toiag. Le mai punea deasupra cîte o bomboană-două, o bucată de rahat, sau doar un cubuleț de zahăr. De astea se bucurau copiii cînd ziceau bogdeaproste.
Acasă, la Bechet, muierile se sculau cu noaptea în cap, îi trezeau și pe ăia mici și plecau la tămîiat. M-a fascinat totdeauna cum știau țăranii să-și bocească morții totdeauna înainte de răsăritul soarelui. Se trezeau cît zorile nici nu deschideau ochii, aprindeau focul în oala de tămîiat, se îmbrăcau, dădeau neapărat cu apă pe ochi, puneau pachețelul că tămîie în buzunarul de la șorț, cutia de chibrite uscate alături, luau o mînă de lumînări galbene, apucau de mînerul oalei cu foc, trăgeau basmaua pe ochi și plecau agale pe uliță, către cimitir
Se adunau de pe toate ulițele, se însoțeau vecină cu vecină, sau se găseau neamuri și curgeau prin noapte cu fum și foc către mormintele celor dragi. La poarta cimitirului se despărțeau, mergea fiecare la mormîntul celui mai drag plecat: al bărbatului, al copilului, al mamei. De acolo începea tămîiatul.
Odată ajunsă lîngă cruce, muierea se transforma. Punea oala jos, arunca pe jar cîteva bucăți de rășină, desfăcea pachetul cu lumînări și o aprindea pe prima, în găleata spartă înfiptă cu buza în pămînt, să-i țină flăcării de adăpost. Pe iarbă sclipea roua și-n crengile copacilor din jur abia se trezea ciocîrlia. Îl striga pe mort. ” Fa, mămică, unde ești, fa, că veni la tine, să te văd!” Sau ”mă, Gheorghe, omul meu!”, sau ”Nicolae, copilul meu!”, ”Mioară, fetița mea frumoasă, îngerul meu!”, fiecare după durere.
Strigătul răsuna peste cimitir și pleca în aerul dimineții pînă hăt departe, pe ulițele satului. Dacă n-aveai somn îl auzeai de-acasă, din bătătură și te durea durerea lor. Plîngeau și zorii, roșii de atîta jale. Dădeau ocol mormîntului și bolboroseau rugăciuni, sau își povesteau durerea și neajunsurile. Pămîntul le aduna și le înghițea pe toate, flămînd, așa cum înghițea lacrimile care picau și adăpau rădăcina florilor.
De la primul mormînt plecau la al doilea, că țăranul adună în viața lui mai mulți dragi în cimitir decît pe ulițele satului. Pînă terminau, cimitirul era plin de licuricii tremurători ai lumînărilor de ceară și deasupra lui plutea ceața fumului alb de tămîie ce purta în ea toate bocetele dimineții înrourate.
În dimineața de Joimari se luau și se duceau cu mic cu mare, cu flori, găleți, lumînări și colăcei pînă pe malul Jiețului. Acolo își găseau cîte un loc bun în care copilele puteau ajunge ușor la apă, înfigeau în malul moale crengi de salcie, flori și lumînări, puneau alături ștergarul cu colaci. Fetele se aplecau, umpleau gălețile cu apă pe care-o aruncau pe mal, în numele mortului. Să aibă pe lumea ailaltă, să nu i se usuce sufletul de sete. ”Cărau” apă și pentru Ion, și pentru Mihai, și pentru Viorica, morții casei lor sau ai altora care n-aveau fete mari să le dea apă. Plăteau muierile cinstit.
Apoi lipeau în cruce două lumînărele mici în căușul unui ciob de troacă, le aprindeau la toate cele patru capete și le dădeau drumul pe apă. Mai puneau în trochiță și flori, să nu plece lumina singură pe drum de apă, să se bucure și sufletul rătăcitor cînd le-o primi. După ce terminau trebușoara asta se luau, întorceau spatele Jiețului și se duceau înapoi, pe la casele lor. Muierile să pregătească ouăle de roșit, copiii să-și numere bănuții.
Obiceiul vine din cine știe ce vremuri de demult, cu cine știe ce credințe transmise din moși strămoși care se închinau la alți zei.
*
Am vrut să scriu ieri, dar n-am putut, m-au orbit lacrimile. M-am gîndit că n-o mai fi cine să strige în urma noastră, cînd vom pleca. N-or mai exista bunici smerite să se trezească în crucea nopții, să aprindă focul în oală și să plece pînă-n răsărit de soare la tămîiat, să semene primăvara trochițe pe lîngă garduri, să aibă în ce trimite cîte un muc de lumînare pe apa Jiețului, pînă la sufletele noastre rătăcitoare. Azi toți suntem împrăștiați în patru zări și copiii noștri nu mai știu cum se se întoarcă la obiceiuri atît de vechi, transmise din moși-strămoși care se închinau altor zei. Și n-o mai fi la timpul ăla nimeni să-i învețe, iar obiceiurile păstrate atîta amar de vreme se vor stinge și ele odată cu lumina sufletelor noastre.
De-asta n-am scris. Dar scriu acum, să rămînă.
58775280_855010031503285_5169752830256349184_o

Nu plînge, Luci


Era o zi însorită într-o primăvară ca asta, prea caldă pentru aprilie. Venea Paștele, înflorise liliacul, oamenii trecuseră deja la mînecă scurtă. Mama avea ochii umflați de plîns, pusese pe cap batic negru, de mătase. Tata îmbrăcase cămașa bună, îi suflecase mînecile și-și pregătise pe îndelete sacoșele. O sticlă de ulei, o pungă de făină albă, niște fasole uscată, niște mălai, 15 ouă, o damigeană de vin, o sticlă de țuică. Doar mergeam unde se va pune masă mare, la lume multă. Ca să mă ia cu ei, a trebuit să promit că nu voi plînge. Și-am promis cu zîmbetul pe buze.
Pe drum am alergat, am cîntat, am rîs, am avut zece vieți afară și-o singură gheață în suflet. Un întreg ghețar. Rîdeam în soare de pe marginea lui.
Aveam pe mine rochița de Paști, sandalele noi ciorapi albi, de bumbac și un puloveraș roșu. Eram o mică prințesă însorită, rupeam flori de liliac prin garduri, goneam fluturi, urmăream săgeți de rîndunele pe cerul fără niciunul nor. Așa o zi s-a nimerit, că-n marea de flori adunată în găleți, pe mesele lungi, în mîinile tinerilor, albinele nu mai pridideau să adune polen. Nicio adiere de vînt nu mișca aerul încremenit deasupra satului. Era ca o bucurie mare după o mare suferință, ca pacea după furtună.
Cale de cîteva ulițe mai aveam cînd jalea goarnelor m-a lovit prima dată în piept. Nu, nu le-am auzit, le-am simțit direct lovitura care m-a lăsat fără aer și mi-a adus toate lacrimile în spatele pleoapelor. M-am oprit pe mijlocul trotuarului și-am închis ochii. Pentru o clipă am avut senzația că nu o să-mi pot ține promisiunea și inima mea bolnavă a tresărit ca o pasăre mică speriată din cuibul său. Am strîns tare pleoapele, m-am roșit la față și-am înghițit nodul uriaș de lacrimi. Erau sărate și le-am simțit drumul spre stomac ca atunci cînd înghiți o coajă nemestecată de pîine proaspătă. Simțeam durerea cum se plimbă încet către măruntaie și cînd a ajuns în stomac am respirat o dată adînc. Mama se oprise și mă luase de mînă, tata aștepta sprijinit de coarnele bicicletei.
– Mai mergi, sau te întorci acasă?, m-a întrebat serios, hotărît să mă gonească dacă o să mă opun.
Am ridicat spre el privirea limpede ca cerul de deasupra noastră și am răspuns la fel de serios.
– Merg, am promis. I-am promis ei, tată. Nu voi plînge decît dacă trebuie să mă întorc acasă.
– Atunci hai, dar nu te mai zbengui, ne apropiem și nu trebuie să privească lumea la noi ca la urs.
Nu m-am mai zbenguit, nici starea nu o mai aveam. De fapt, starea nu o avusesem deloc, voisem doar să le adorm lor temerile. Să-mi adorm și mie plînsul ca pe un copil legănat pe picioare. Acum îmi trăgeam ușurel picioarele și speram să nu-l trezească nimic. Nici durerea celorlalți, nici bocetul goarnelor. Eram hotărîtă să nu las nici măcar o lacrimă să pice de față cu altcineva.
Am ajuns la poarta care ne aștepta deschisă. În curte, lume luminată. Se adunase satul întreg, toți tinerii, copiii, nici nu mai știu dacă pe la casele lor mai rămîsese vreun bătrîn pe care picioarele nu-l mai ținuseră să bată drumul pînă la casa cu cerdac, sau vreo bunică ce trebuia să aibă grijă de vreun nou născut. Era ca-n zi de sărbătoare, toată lumea se simțea datoare să participe. Și, dacă stau și mă gîndesc bine, chiar era sărbătoare. Nu știu dacă familia mea atrăgea sărbătorile astea sau doar se nimerise așa ca doar la noi să se întîmple nenorociri atît de mari încît oamenii să uite de frecușuri și dușmănii mărunte și să se adune la un loc să petreacă. Să petreacă pe ultimul drum alți oameni.
Toate grădinile satului își dăduseră în dimineața aceea obolul de floare. Lalele, narcise, crini, ghiocei galbeni, liliac, lăcrămioare, micșunele, crenguțe suple de salcie, crengi de brad, de alun.
Mi-era stranie și străină curtea pe care altfel o cunoșteam pînă în cele mai intime colțuri. Stranie mi-a fost și camera noastră, cu ușile larg deschise, în care își odihnea ultima zi, Doda mea. Am urcat la ea, deși ai mei nu mi-au dat voie. Trebuia s-o văd, trebuia să știe că m-am ținut de cuvînt și am venit, așa cum îi promisesem cu doar cîteva zile înainte. În jurul sicriului erau adunate, frunte lîngă frunte, multe fete cu părul acoperit de batice albe. Nu-mi plăcea prezența lor, mă deranja, ne deranjau. Nu puteam s-o văd pe Doda, Nu mă lăsau să-i așez un fald al rochiei care ședea aiurea, să-i pun voalul cum trebuie. Cînd am rămas un moment singură, am răsuflat ușurată și-am sărutat cuminte fruntea înghețată. N-am vărsat nici măcar o lacrimă, Doda mea nu era acolo, nu ea ședea întinsă în sicriul de lemn, îmbrăcată în rochia de mireasă, nu ea era fata aceea cu fața umflată de suferință și medicamente, cu buzele date cu ruj și ochii închiși.
Nu, nu, Doda mea era frumoasă ca o icoană, avea părul negru inele și ochii ca stelele. Doda mea era cea care-mi încredințase cu o săptămînă înainte tot sufletul ei. Nu aveam de ce să plîng. Apoi am ieșit din aerul care înțepa și ochi și nas și-am respirat adînc. De sus, de pe scară, am mai privit o dată peste sat, așa cum făcusem de sute de ori înainte. Era ciudat, niciodată ulița nu fusese atît de plină de lume, nici nu-mi închipuisem că satul nostru ascunde în casele lui atîția oameni. Apoi a plîns prima goarnă, a plîns și a doua iar eu am dat cu ochii de nea Florea. Plîngea și el, stingher, cu capul rezemat de colțul casei. Oamenii treceau pe lîngă el fără să-l vadă, curtea era plină de zumzetul lor, cîte o bătrînă mai striga cu jale numele Dodei, doar el ședea acolo, uitat de toți, cu umerii căzuți sub greutatea durerii. Abia atunci am dat drumul lacrimilor și-am fugit de l-am luat în brațe.
– Nu plînge, nea Florea, te rog nu plînge că plîng și eu și dacă mă vede tata mă trimite acasă. Te rog eu, nu mai plînge, i-am spus și i-am udat mîinile cu lacrimi calde, ce-mi curgeau fără voie pe obraji.
De durerea mea de copil, omul a uitat durerea lui de părinte. A ridicat mîna, și-a șters ochii cu mîneca și m-a privit mirat.
– Mă, tăicuțule, ce mă fac eu acum, mă? Cum să mai trăiesc eu acum? Pentru cine?
V-ați putea gîndi că astea nu erau întrebări pe care să le pui unui copil de nici zece ani, dar mie mi-au dat curaj. Ca să poată vorbi cu mine, trebuia să se oprească din plîns. Numai că n-am știut ce să-i răspund, eram totuși doar un copil de nici zece ani. I-am pupat mîinile și i-am spus:
– Pentru mine. Te rog să trăiești pentru mine.
Omul m-a privit, a oftat din tot sufletul, m-a mai mîngîiat odată și-a plecat cu umerii lăsați și privirea în pămînt către unul din bărbații care-l strigaseră. Eu am rămas rezemată de colțul casei. Îmi tremurau genunchii și nu puteam să mă mișc pînă nu-mi opream lacrimile. ”Nu plînge, Luci, nu acum!”, îmi repetam întruna. Simțeam toți ochii ațintiți asupra mea, aveam impresia că mă arată cu degetul și mă condamnă că-mi încalc promisiunea. Parcă toți așteptau să mă vadă plecînd. ”Nu plînge, Luci. Nu acum.”. Și n-am mai plîns.
Am făcut doi pași, m-am așezat pe un colț de treaptă și-am oftat. La picioarele mele, micșunelele își lepădau parfumul. ”Nu plînge, Luci. Așa mi-ai promis în seara cu stea.” Îi promisesem, știam că steaua ei a luat-o și-a dus-o acolo unde n-o mai durea nimic. Știam, mi-a spus atunci, în seara cu privighetoare și corcoduși în floare. ”Nu plînge, Luci, nu aici.” Și n-am mai plîns.

Era primăvară, era liliac în floare, era înainte de Paști iar eu îmi trimisesem în cer prima stea. Primul suflet care fusese doar al meu. Atunci am învățat să rîd și să glumesc cu gheața în suflet și nimeni să nu știe cum îmi curg lacrimile ca sîngele, prin vene.
20190405_103903 (1)

Oricum se ofileau


Nu cred că mă iubea, doar mă ținea pe aproape să nu pățesc ceva, să nu zică tata vreodată că din cauza ei s-a întîmplat. Mă culca cu ea, mă lua cu ea la grădiniță, cu mine agățată de poale gătea. Nu aveam voie nici în stradă la copii, pentru că era curbă strînsă și strada circulată, putea să dea o mașină peste mine. Cu tataie la grădină n-aveam voie, că puteam să cad în gropanul cu cumpănă.
Cu nea Florea la Jiu, la pescuit, nici atît, că mă puteam îneca.
Cu verișorii mei m-aș fi jucat, dar ei erau mari, nu aveau chef de o mucoasă ca mine și oricum se băteau și luau prea multă bătaie ”din cauza ta”.
Eram copilul legat cu lanțul de picior. Mi se întipăriseră pe creier ”stai aici!”, ”n-ai voie acolo!”, ”nu pune mîna!”, ”stai locului odată!” și învățasem pe de rost cum trebuie să mă port ca o domnișoară veritabilă și posomorîtă.
Într-o singură primăvară și-a călcat pe suflet și mi-a dat voie să zbor fără ea. A fost atît de surprinzătoare decizia, că tot drumul m-a uitat îndărăt, să mă asigur că nu e în spatele meu cu capătul lesei în mînă.
Înflorise tămîioara în pădure și treceau copiii grupuri-grupuri să o culeagă. Erau veseli, plini de viață, rumeni în obraji, se hîrjoneau, cîntau, țipau și, mai ales, se întorceau cu brațele pline de flori. Nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decît ca viața lor să fie a mea, dar tăceam chitic și priveam pe după uluci, ca un cîine de casă la hîrjoana unor maidanezi.
Acu-mi dau seama că toată viața am tînjit să fiu un maidanez, nu un cal de rasă, dar soarta nu era de partea mea. Tanti mă vedea, ieșea la poartă și copiii se opreau, îi umpleau căușul cu buchete parfumate, apoi plecau mai departe la fel de fericiți și înbujorați, îmbogățiți de-acum și cu zîmbetul Doamnei.
Mi le întindea pe toate. Le luam, le puneam într-un pahar cu apă, le așezam cuminte pe masă și rămîneam la fel de bosumflată ca înainte. Oricum aveau să se ofilească în cîteva ore.
Au trecut așa cîteva zile calde și însorite. Nu știu ce-a făcut, dar într-o dimineață de duminică un grup de fete s-a oprit la poartă.
– Doamna educatoaare! O lăsați pe Luci să meargă cu noi la pădure să culegem tămîioare?
Eu eram înghețată. Îmi bubuia inima în piept, dar nu respiram deloc-deloc, de teamă că respirația mea ar face-o pe tanti să spună ”nu”. Tăceam chitic, cu ochii în pămînt, tremuram și mă albăstream.
– Mă, vouă nu vă e frică singure în pădure?
– Nuuuu, noi am fost în fiecare zi, e frumos!
– Și dacă o las, aveți grijă de ea?
– Sigur, doamna. O aducem înapoi, n-o să pățească nimic.
Tanti deschisese poarta și tot dialogul se desfășura acum liber de poartă. Eu, roșie ca racul, mă uitam cu coada ochiului la fetele cu fuste plisate, cămăși colorate și coșulețe de nuiele pe mînă.
– Tu ce zici, Luci? Te duci cu fetele la pădure?
Am înghițit în sec, aveam un gît uscat, plin de crăpături dureroase, mi se umflase limba de emoție și nu mai aveam niciun pic de salivă. Am reușit să dau din cap și să șoptesc un mic ”da”, cu ochii în pămînt și lacrimi gata-gata să scape de sub control.
– Uită-te la mine și răspunde frumos, ce atitudine e asta? Te duci sau nu te duci, ca să nu stea fetele astea după tine degeaba.
Am strîns bine pleoapele, am ridicat fruntea din țărînă, am mai înghițit o dată și-am reușit să articulez un da inteligibil.
– Bine, atunci treci și te încalță și du-te cu ele. Iar voi aveți grijă s-o aduceți întreagă acasă, că vă mănînc!
Fetele au promis, m-au luat sub aripa lor și-am plecat. În viața mea nu fusesem mai fericită și cred că nici mai veselă ca atunci n-am fost altă dată.
Am trecut podul peste Jieț și-am intrat în pădure. Era un vis verde presărat cu flori și cu ciripit de păsărele. Îmi venea să mă tăvălesc prin poiana albastră, dar nu aveam voie (dăăă!).
Am adunat cîte floricele am putut. Cît făceam eu o chită, ele făceau trei-patru. Doamne, ce-mi tremurau mîinile și cît de greu era să le ascund tremurul de ochii fetelor! Număram minutele petrecute printre flori și-mi doream ca timpul să treacă mai încet, să nu trebuiască să mă întorc.
Fetele se hîrjoneau și eu mă uitam cu admirație fără să îndrăznesc să mă prind în jocul lor. Habar n-aveam cum s-o fac, la cîte interdicții aveam în minte. Lasă că nici ele n-aveau habar de frămîntările mele și de timiditatea care mă strîngea de gît, Mă credeau doar încrezută și oricum aveau să scape repede de mine, eram o păpușă de care trebuia să aibă grijă timp de o oră. Eu mă simțeam ca o pasăre cu colivia deschisă în preajma lor, ele se simțeau legate în lanț alături de mine.
Am ajuns pe la prînz înapoi acasă. Nici măcar praf în genunchi nu aveam, dar aveam bujori în obraz și un zîmbet cît o lună plină. Adunasem fix 3 chite de tămîioare. Însoțitoarele mele aveau coșulețele pline.
– Doar atît ai adunat, mă?, m-a întîmpinat tanti la poartă. Am plecat ochii și-am simțit cum înghețul pleacă din stomac.
– Lăsați doamna, că am adunat noi destulă!, au sărit fetele și i-au răsturnat în poală toată tămîioara culeasă. Era nevoie de o cratiță să le cuprindă pe toate. Am mers în casă, le-am pus în apă și le-am așezat pe masă. Nu mai păreau la fel de frumoase ca-n pădure. Și oricum, aveau să se ofilească peste cîteva ore.
11002703_801174116602541_5473771473994355375_o

Fetița și Moșii


Aș fi vrut să vă spun o poveste. Ar fi început frumos, cu ”a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit.”, așa cum începe orice poveste. Dar moșul a venit, a lăcat cadouri, a plecat, copiii așteaptă alt moș. Mai e vreme de povești?
A fost odată ca niciodată o fetiță mică ce nu l-a cunoscut pe Moș Nicolae. Nu l-a cunoscut nici pe Moș Crăciun chiar dacă i-a lăsat, tocmai în mijlocul zăpezii celei mari, un brad frumos împodobit cu lumînărele, beteală, globulețe colorate, multe bomboane și mere roșii. Atît de frumos era brăduțul că fetița a întins mîna să-l atingă și s-a înțepat în primul ac verde înghețat. Asta a fost și bine și rău, așa a învățat fetița că nu orice poate fi atins iar bradul a rămas intact pînă tîrziu, după anul nou, cînd moșul s-a întors și a luat toate podoabele colorate de-a lăsat bietul brad îmbrăcat doar cu hîrtiile bomboanelor prinse cu ață. Vedeți voi, bomboanele și merele le mîncaseră copiii.
Era o fetiță ce nu știa decît un moș, pe moș Ioniță de la casa cu porți albastre unde venea ursul în fiecare iarnă. Vouă vă pare săracă, dar ea nu știa nici măcar ce-nseamnă sărăcia, ea era fericită chiar dacă nu avea păpuși, nici cadouri sub brad, nici tort de înghețată de ziua ei. Era fericită pur și simplu în căsuța de turtă dulce a bunicilor unde iarna se făcea cald-cald și ea spunea poezii din cuvinte inventate pe care le înțelegea doar Dădica, ea-și asumase și obligația de la le traduce auditoriului care asculta fascinat. Nu, nu mă credeți pe cuvînt, normal că rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă, dar fetița noastră și pentru asta era fericită, și sărea într-un picior, și bătea din palme de bucurie că oamenii rîd în jurul ei.
Asta pînă a căzut și și-a rupt mîna, că atunci nu a mai fost atît de amuzant totul. Bunica a țipat, Dădica s-a întunecat, bunicul a înjurat de ceva Dumnezei, doar Nenițu a luat-o în brațe și-a rugat-o să plîngă cu capul pe umărul lui, că umărul lui e puternic și duce durerea și plînsul departe, să nu se mai întoarcă la fetiță. Iar fetița a plîns pe umărul cald pînă a obosit și-a adormit. Două săptămîni a umblat cu mînuța în ghips și s-a plictisit grozav, că nimeni nu mai voia să rîdă cînd se adunau seara în jurul mesei. Doar Nenițu o lua în brațe și-o ruga să povestească ce făcuse peste zi. Iar ea îi povestea.
Nu, nu exista un om cu numele ăsta, normal. Exista un om negricios, un pic cam pufos, cu degete calde cu care știa să-i deseneze pe geam inimioare calde care se umpleau de flori de gheață pînă dimineață. Fetița nu putea să deseneze nimic cu degețele ei, doar cu unghia reușea să facă cîte un semn mic în gheață.
Pe vremea aceea erau ierni cu zăpezi adevărate în care copiii mici se îngropau pînă la brîu, ba uneori chiar pînă la umeri și gerul sufla așa de aprig încît doar oameni cu inima fierbinte ca Nenițu puteau să spargă gheața. Îl chema Nicu. Dădica în striga toată ziua ”Nicule, treci la masa!”, ”Nicule, adu lemne!”, ”Nicule, du-te la comparativă!” Așa se numeau pe vremea aia magazinele, nu Auchan, Carrefour, sau Ikea, ca acum. Oamenii se duceau la comparativă și cumpărau tot ce aveau nevoie.
Cînd fetița a venit în casa lor, mama i-a zis ”Uite, ea e Dădica, ea e bunica, el e bunicul iar omul ăsta negricios care zîmbește la tine cu toți dinți, e nea Nicu. O să ții minte?” Fetița a dat preocupată din cap și-a repetat în gînd ”bunica, bunicul, Dădica și Nenițu. E simplu, s-a gîndit și-a repetat cu zîmbet în ochi ” Bunica, Bunicul, Dădica, Nenițu”. ”Nu așa, mă! E nea Nicu”, a repetat mama cu sprîncenele încruntate, dar Nenițu a rîs și asta i-a dat curaj. ”Așa, da. Nenițu!”, a repetat fetița cea fericită. Nu înțelegea de ce mama e supărată, că în creier îi picuraseră pe rînd toate numele și le reținuse așa cum intraseră între ciocănelul și nicovala din urechea ei mică. Dar ”nea Nicu” avusese mînuțe cu gheruțe și se agățase ele de lobul urechii. O și zgîriase serios! Nu voia să intre deloc acolo, la înghesuială, poate pentru că Nicu venea de la Nicolae și fetița nu-l cunoștea pe moș Nicolae. Dacă ”nea Nicu” n-a vrut, a intrat Nenițu, mai curajos și mai potrivit iar Nicu a rîs și-a zis ”ia lasă fetița, că e mai frumos așa. Vino la Nenițu să te pupe!” Și Nenițu a rămas, chiar și după ce fetița a crescut și-a devenit o domnișoară de școală.
Prin multe aventuri au trecut împreună, dar niciodată, absolut niciodată, Moșii nu s-au arătat la față în căsuța fetiței fericite. Nici ea n-a știut să le scrie și să le ceară ceva vreodată. Cum să scrii cuiva care nici măcar nu există? Ar fi fost ciudat, nu-i așa?
Moșii ocoleau căsuța de turtă dulce, de parcă ar fi fost ciumată, nici măcar urîtul Moș Gerilă nu a vizitat-o vreodată. Poate văzuseră că fetița e oricum fericită că e cald în casă, că e cu bunica, cu bunicul, cu Dădica și Nenițu, că zăpada-i alba, că Lăbuș aleargă mieii prin ogradă, că sania zboară cu ea și prietenul ei mititel, pui de rudar din răscruce.
S-or fi gîndit moșii că ei n-ar putea să-i aducă nimic care să o facă mai fericită de atît. Că de știut casa o știau cu siguranță, mai tîrziu, cînd locul fetiței a fost luat de un băiețel bucălat și supărat, s-au grăbit să vină cu desaga plină și să-l acopere de dulciuri și jucării, poate-poate o să devină și el fericit ca fetița noastră.
Numai că nimeni nu știa să fie fericit ca ea, niciun copil nu exersase atîta bucurie și, cu timpul, nici măcar ea nu a mai știut. S-a luat cu pretenții și treburi de oameni mari și a pierdut bucuria pe drum. Într-un singur an a regăsit-o și atunci tot Nenițu a fost de vină.
Era în anul în care iarna a apărut ca o furtună fix pe 1 decembrie. Cu vreo două zile înainte a trimis peste sat un vînticel rece ce-a înghețat și-a scuturat toate frunzele din tei. Le-a desprins și pe cele din prun, au zburat și frunzele mărului de la poartă, s-au prins în horă pînă și frunzele viei din boltă, se umpluseră ulițele satului de hore întregi de frunze galbene și verzi, și roșii, o veselie.
Atunci s-a prins de fetița noastră un pui de răceală cu frisoane ce-o scuturau din toate încheieturile, cu febră și nas înfundat. L-a aspirat odată cu o suflare de vînt și așa supărat a fost că a lăsat-o fără miros timp de o lună.
Apoi, iarna a chemat vîntul și a trimis ninsoarea care a acoperit totul sub plapuma ei alba. După o noapte și o zi în care fluturii de zăpadă și-a făcut de cap, a trimis gerul care-a înghețat totul, inclusiv mîinile și nasul fetiței noastre care nici mică nu mai era, nici haine pe măsură nu avea.
Ei, în iarna aia pripită a fost cea mai fericită pentru că, după mulți ani de absență, Moș Nicolae s-a oprit pe pragul casei ei și le-a dat părinților gîndul cel mai bun- s-o lase la Nenițu de ziua lui. De fericire mare, a uitat și că are febră, și că o scutură frisoanele și că nu poate simți niciun miros, indiferent cît de puternic ar fi fost el. S-a îmbrăcat cît a putut de gros, cu pulover alb de lînă care avea mînecile cam scurte- de fapt, avea ea mîinile cam lungi, dar puloverul lucrat de mama ei era bun, ținea de cald la spate- și-a pus pe cap căciula roșie ce-i cădea pe ochi, a încălțat ghetele mamei cu două numere mai mari ca să aibă loc șosetele de lînă, să nu-i înghețe picioarele, și-a pus mănușile cu un singur deget pe care i le împletise bunica acum doi ani, și-a acoperit gura și nasul cu un fular și, așa împachetată, a așteptat autobuzul sub privirea blazată a soarelui înghețat.
Autobuzul a venit, a oprit și a luat-o în pîntecul lui generos, apoi a lăsat-o în stradă tocmai în satul în care se mutaseră Dădica cu Nenițu. Acolo o aștepta, ca-n vremurile bune, toată bucuria ei.
În casa mică era cald-cald, pe sobă aburea oala de sarmale și ibricul de țuică fiartă, bunica se învîrtea pe lîngă cuptorul unde vîrîse o prăjitură, Dădica era îmbujurată de la foc și de fericire că se adunaseră pe lîngă masa toți oamenii dragi, bunicul adunase pe lîngă el toți copiii și le spunea o poveste cu război, frig, tranșee și gloanțe ce șuierau pe la urechi de oameni speriați și flămînzi iar Nenițu, în culmea fericirii a ridicat-o în brațe de-a dat-o cu capul de grindă și pot să vă spun că nu era atît de ușoară cît părea.
În anul ăla s-a întîmplat ca bunica să descopere scorțișoara. Nu o descoperise demult, ci doar de vreo două săptămîni, cînd mersese la comparativă să ia esență de rom pentru coliva pe care voia s-o facă de ziua sfîntului Nicolae iar nea Mihai, gestionarul, îi dăduse un praf maroniu foarte parfumat, că esență de rom nu mai avea neam, o cumpăraseră femeile satului pe toată, să pună în cozonacii de crăciun.
”Ia asta, dadă Marie, să vezi mata de nu o să vii să-ți mai dau, așa de bună e!”, o îmbiase el și bunica, credulă, o luase. Cînd a ajuns fetița, bunica tocmai frămînta coliva pe care voia s-o pună pe un platou frumos și s-o îmbrace cu bomboane colorate, din care-i dăduse cu asupra măsură nea Mihai, de drag că ea cumpărase prima praful minune.
Și atunci, din nebunia aia de mirosuri apetisante din bucătărie, s-a ridicat ca un șarpe cald aroma de scorțișoară, a intrat pe nările eliberate pentru o clipă ale fetiței și-au făcut-o să exclame ”Mmmmm, a ce miroase aici așa frumos, bunică?” ”A scorțișoară, draga bunicii, vrei să guști?”, i-a răspuns mîndră bunica și i-a întins o lingură plină de colivă dulce, aromată. Fetița a gustat și tare i-a plăcut, așa că a mai cerut și iar a mai cerut, pînă bunica a zis stop, că voia să mai rămînă și pentru ceilalți, să se poată lăuda cu aroma ei minunată.
Atunci răceala fetiței s-a răzbunat și s-a urcat direct în spatele ochilor, unde a aprins focul febrei. Fata s-a luptat cît s-a luptat cu el, pînă la urmă a fost nevoită să se lase păgubașă și să se așeze mai aproape de sobă, ca să mai alunge puțin din frigul ce-i creștea în piept. A tremurat ceva pînă a venit Dădica și-a doftoricit-o cum s-a priceput mai bine, ba i-a și descîntat, că poate dăduse peste un vînt rău, Doamne ferește.
Bunicul striga ” Dă-i femeie o ceașcă de țuică fiartă, nimic nu încălzește mai bine!”, bunica-l certa ” taci, Costică, nu vorbi prosti, e un copil, nu ditamai bătrînul, ca tine. Oasele tale vechi se încălzesc de la țuică, nu ale ei. Ia cu mama o țiglă caldă de colea și pălește-o pe piept, să vezi cum îi trece!” și-a scos din cuptorul încins o țiglă pe care cîrpa a sfîrîit cînd a atins-o.
Nenițu a venit, a luat-o în brațe și-a legănat-o un pic. ”Hai să-ți cînte Nenițu un cîntecel, să vezi cum îți trece”, iar ea și-a culcat fruntea încinsă pe pieptul lui mare și s-a lăsat pradă zgomotelor ce i se învîrteau în creier împreună cu vocea bunicii, cu povestea bunicului, cu gloanțe șuierînd pe lîngă urechi, cu vînt turbat ce izbea-n ferestre, cu steaua ce răsărea blînd în cîntecul lui Nenițu. Atunci a zîmbit din nou și ochii Nenițului au lăcrimat în timp ce mîngîia ușor părul de aur moale al copilei.
După un timp și-a revenit puțin și a încercat să mănînce, numai că nimic nu avea gustul cu care era învățată. Pîinea caldă mirosea a scorțișoară, sarmalele miroseau a scorțișoară, friptura avea gust de scorțișoară, pînă și apa din fîntînă se scăldase în scorțișoară înainte de-a ajunge în cana ei. Toată casa se lăfăia în scorțișoară și fetiței i s-a făcut rău de la atîta parfum și-a leșinat pentru prima data în viața ei.
Cînd și-a revenit era noapte, sub plapumă era cald, doar viscolul boscorodea nervos pe la fereastră și încerca disperat să intre în casă, pe lîngă geam. Două săptămîni nu s-a putut ridica din pat, dar au fost două din cele mai fericite săptămîni din viața ei, chiar dacă n-a putut să mănînce nimic pentru că totul avea gust de colivă cu scorțișoară.
Și acum, după ani mulți de atunci, cînd nu mai sunt nici bunicul, nici bunica, nici Dădica și nici măcar Nenițu, aroma de scorțișoară o duce în căsuța mica, lîngă o sobă fierbinte pe care niște sarmale fierb bolborosit într-o oală de pămînt, în cuptor se coace lin o prăjitură pufoasă, bunicul spune povești cu tranșee nepoților ce-ascultă atenți cum șuieră gloanțe pe la urechi, bunica are față de lună plină, Dădica e îmbujorată și Nenițu o ține blînd în brațe.
A fost anul în care Moș Nicolae a făcut o minune și s-a oprit pe pragul casei ei să-i facă bucuria reîntîlnirii cu oamenii ce-o făceau fericită. Apoi a zburat și moșul, și anii, și fericirea. Fetița n-a mai fost fetiță și bucuria i-a fost mereu umbrită deși, între timp, toți Moșii s-au îngrămădit să facă cunoștință cu ea.

Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?


Să nu mă-ntrebi de cîte ori am tot urcat
și-am coborît
pe scara asta veche
spre visul străveziu din depărtare,
adună stropii de sînge
ce-au adăpat tăcuți țărîna.
Să nu mă-ntrebi de cîte ori am încălțat
pantofii ăștia scîlciați,
numără-le cuiele înfipte adînc,
în tîlpile goale.
Să nu mă-ntrebi cît a durut
fiecare iubire pierdută, privește genunchii
în care s-a tatuat cu urlet, drumul.
Nu mă-ntreba ce am să iau cu mine
cînd voi pleca,
întinde mîna și sprijină inima
ce stă să-mi pice grea, din piept.
Nu întreba de cîte ori m-a doborît fulgerul vieții,
privește zdrențele ce-au fost cîndva
falnice aripi.
Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

20181101_103752