Comunismul n-a fost rău, a fost cumplit, ca un cancer ce te roade pînă ajunge la os. Ne-a îngenunchiat și ne-a învățat să umblăm cu capul în pămînt, de parcă am fi tot cărat pietre de moară în spate. Ne-a făcut să ne temem unii de ceilalți, să vorbim în șoaptă, să ne ascundem cele mai intime trăiri. Ne-a ținut în frig, în foame și-n întuneric, Din comunism am învățat că pereții au urechi, că nimic nu se obține fără efort și că, indiferent cine ai fi, cît ai fi învățat și cît te-ar duce capul, e totdeauna un idiot cu un dosar mai bun ca al tău și cu limba mai lungă care nu doar te poate conduce, ci te poate și îngropa.
Comunismul a ridicat toate rebuturile ambițioase ale societății.
Comunismul a dărîmat mult. A dărîmat clădiri de patrimoniu, biserici, o cultură, o societate. Le-a făcut una cu pămîntul și a ridicat deasupra un kitsch cu pretenții.
Și totuși, ceva n-a reușit să destrame – lumea satului. Au făcut colectivizare, au încercat să-i uniformizeze, să-i strămute, le-au ademenit copiii la oraș, dar nu le-au frînt spiritul. Tăranul și-a păstrat credința, și-a păstrat obiceiurile și în mare parte o curățenie sufletească devenită azi floare rară. În toți acei ani plini de opresiuni de tot felul, oamenii și-au păstrat cu încrîncenare tradițiile. A fost ca o luptă de rezistență mută, de parcă ar fi simțit că altfel își pierd rădăcinile. Nici dărîmarea bisericilor, nici munca în zi de sărbătoare, nici toate opreliștile inventate de diverși șefuleți cu prea mult zel, nu au reușit să smulgă din român respectul pentru ce-a primit moștenire din străbuni.
Ne-am bucurat că am scăpat de comunism și-am fost convinși că de data asta ne va fi mai bine, dar Doamne, cît de naivi am fost! Am scăpat de aghiuță, am dat peste tac-su, că toți puii oportuniștilor de atunci s-au înfipt ca niște păduchi în frunte. Ăștia au reușit să ne împrăștie ca pe puii de potîrniche, în toate zările.
Și uite așa, ușor ușor, am preluat alte obiceiuri, consumerismul a pus stăpînire pe noi și sărbătorile păstrate cu sfințenie de bătrînii noștri au început să se transforme în kitsch sclipicios cu aer mai mult chinezesc decît occidental, mai mult manelist decît popular. Iar biserica pune serios umărul la transformarea asta.
Am progresat, cum ar veni și progresul ăsta ne va îngropa. Nu ca indivizi, ci ca națiune. Mă uit la popoarele din jur. Rezistă. Toate rezistă. Pînă și românii trăitori acolo rezistă, ei mai simt încă o oarecare opresiune și în mod logic, ca sistem de apărare a identității, își păstrează obiceiurile și credința nealterate.
Doar noi ne stingem, noi cei liberi să plecăm oriunde în lumea asta mare, noi cei care am găsit mai binele la alții și ne trimitem copiii afară la muncă cum îi lăsam odată la orfelinat, sau îi dădeam de suflet, că nu aveam cu ce să-i creștem.
Iar ei, copiii noștri, se simt mai bine în familiile adoptive decît la noi și prind rădăcini acolo, încep să respecte obiceiurile lor, să le dezavueze pe ale noastre, care-s învechite și cam fără sens.
Nici celor rămași lîngă noi nu mai știm să le transmitem valorile, au rămas cu noi cam împotriva voinței lor și parcă le e rușine că au făcut-o. Le e rușine cu tradiția așa cum le-ar fi rușine cu un bătrîn neputincios care-și pune mîncarea în poală și face pe el. Încearcă și ei să se alinieze la ce place altora, un pic forțat și cam fără substanță.
Noi vom trăi suficient de mult ca să vedem cu ochii noștri cum li se usucă rădăcina, cum uită tot ceea ce, în sărăcia lor, ne-au lăsat moștenire bătrînii.