”De ce plîngi? doar nu plec să mor”,
mă întreba
și prin cerul ochilor îi trecea un nor.
îl ardea lacrima mea,
pesemne.
Mă tem. Tu-mi pleci
și încă n-ai învățat
că-n fiecare plecare
e-un strop de moarte,
o clipă care nu se mai întoarce,
un sărut ca un ultim rămas bun,
de-acum vom trece prin timp
ca printr-o ceață albă,
vom întinde mîinile să ne găsim
și ceața ne va ascunde haină,
doar în gînd va mai arde
o lumină plăpîndă
ca o lumînare de ceară aprinsă
în marele întuneric ce ne va acoperi.
Tu nu pleci să mori,
eu nu rămîn să trăiesc.
Pleca și în privirea mea
se-ntuneca devreme.
Diminețile-mi ucideau încet
curcubeul.