Fiii omului cu inima de piatră


Cînd am primit cărțile lui Jókai Mór am promis cite o recenzie pentru fiecare. Trebuie să mă țin de cuvînt, nu?
Azi a treia carte, ”Fiii omului cu inima de piatră”.
Știu că despre prima n-am vorbit încă, pentru că nu eram obișnuită cu recenzia de carte, nu mi-a venit, dar o voi face cu siguranță pentru că merită. Din tot ce-am citit pînă acum (și fără să mă laud, chiar am citit ceva), cărțile lui Jókai Mór se situează pe raftul acela de sus, cu cărți rare și bune. Recunosc, pînă nu m-am împrietenit cu un secui, habar n-am avut de clasicii literaturii maghiare. La noi cărțile autorilor din partea asta de lume sunt nedreptățite, poate și dintr-un spirit de frondă, poate și dintr-un nationalism dus la extrem. Nu știu și sincer, contează.
Jókai Mór scrie așa cum respiră, alert, cursiv, onest. Poveștile lui parcă sunt rupte din inima ta, indiferent de ce nație ai fi. Mór te ia de mînă și te poartă într-o lume despre care nu știai nimic pînă acum, dar sigur voiai s-o cunoști. Îți face cunoștință cu oameni pe care-i iubești din prima, chiar dacă pînă la urmă ajungi să-i urăști și să te bucuri de soarta lor, rîzi cu ei, iubești cu ei, suferi alături de ei, ești parte din poveste. Jókai Mór îți face cunoștință cu un popor plin de calități de tot felul, cu umor și fină autoironie, fără efuziune iar tu, străinul, ajungi să te îndrăgostești de o lume pe care nici măcar n-ai fi bănuit-o în vremurile în care ai noștri tineri boieri învățau să devină demni urmași ai coanei Chirița.
În ”Fiii omului cu inima de piatră” Jókai Mór ne duce într-o epocă tulbure și violentă ce-a precedat formarea națiunii maghiare așa cum o cunoaștem noi azi.
Cartea începe abrupt, cu un toast sforăitor, rostit la o masa festivă, pe care domnul Baradlay, o figură marcantă a nobilimii maghiare, o oferea în castelul său în cinstea unor personalități ce participaseră la o consfătuire terminată cu succes. Din motive încă necunoscute, amfitrionul lipsea de la festivitate, la fel cum lipsise și de la consfătuirea la care fusese înlocuit de administratorul său Rideghvary Beneze. Masa este prezidată de soția sa, Maria Baradlay care este obligată să se ridice și să plece exact în toiul urărilor rostite în cinstea soțului său. Veselia și clinchetul poaharelor însoțite de urările de sănătate continuă nestingherite, chiar dacă într-o încăpere alăturată, omul cu inima de piatră trăiește ultimele sale șaizeci de minute de viață. Acesta e și motivul pentru care doamna părăsește masa, chemată de muribund prin doctorul care-l trata de o viață și-i pusese verdictul.
De pe patul său de suferință, muribundul cu inima împietrită și la propriu și la figurat, se interesează în primul rînd de soarta invitaților, apoi îi reproșează Mariei faptul că a așteptat-o,cînd are atît de puțin timp la dispoziție. Domnul Baradlay de mult timp de-o boală rară care dusese la împietrirea treptată a inimii. Maria îi dă medicamentul și e nevoită să se așeze și să scrie cu mîna ei ultimele instrucțiuni pe care soțul său i le lasă cu limbă de moarte și pe care acesta îi cere imperativ să le respecte literă cu literă.
Instrucțiunile cuprînd pe rînd, în cel mai mic detaliu, soarta a celor trei fii ai lor: Odon, Richard și Jeno precum și soarta nefericitei văduve însărcinată cu continuarea și ducerea la bun sfîrșit a tuturor proiectelor în care muribundul a crezut și pe care le-a inițiat. Omul cu inima de piatră nu-i lasă loc de întors și nici posibilitatea să se împotrivească, trebuie să-i respecte întocmai instrucțiunile, pentru că timpul trece repede și el nu vrea să piardă nici măcar un minut cu lacrimi fără rost. Vrea să se asigure că va trăi chiar dacă va fi mort, pentru asta trebuie ca femeia să ducă la îndeplinire toate dorințele lui, dacă nu din convingere, din obligație și de frică.
E un moment plin de trăiri contradictorii în care tu, cititorul, empatizezi și cu nenorocita femeie nevoită să rămînă rece în ultimele momente de viață ale iubitului său soț și în același timp nu poți să nu te înduioșezi cînd asiști la ultimele momente din viața nenorocitului cu inima împietrită care știe sigur că va muri și-și numără minutele rămase din viață, cu spaima că nu va reuși să transmită tot ce mai are de transmis în viața asta.
La împlinirea sorocului, cînd ceasul arătă trecerea celor 60 de minute prezise de doctor, omul cu inima de piatră închise ochii și muri. În sufrageria castelului continua cheful. Niciun invitat nu fusese tulburat din veselia lui fără griji cu o veste atît de neînsemnată ca trecerea în neființă a amfitrionului. Abia acum e nevoie ca anunțul să fie făcut, iar ei să aibă posibilitatea să plece demn și să se întoarcă pregătiți pentru înmormîntare. La toate se gîndise omul cu inima împietrită, chiar și la discursurile și rugăciunile ce trebuiau spuse la căpătîiul său.
I-a respectat docila soție toate indicațiile? Și-a îndepărtat ea voit copiii și le-a dirijat viața așa cum i-a dictat stăpînul ei în ultimele minute de viață? S-a recăsătorit după șase săptămîni cu cel ales deja de răposatul? Vor fi demni de așteptările tatălui lor toți fiii acestui om neînduplecat? Veți descoperi pe rînd, citind cartea. Va trebui să vă abandonați în vîrful peniței lui Jókai Mór care vă va purta cu sufletul la gură din taigaua rusească pînă-n pusta maghiară prin întîmplări de nebănuit într-o epocă de mari frămîntări sociale care-au schimbat definitiv harta Europei de atunci. Nu vă veți permite să săriți nici măcar un pasaj, pentru că s-ar putea ca tocmai acolo să se găsească o informație vitală în derularea poveștii și ca să faceți nod, să puteți urmări firul Ariadnei mai departe, va trebui neapărat să vă întoarceți și o să vă pară rău, vă asigur Trebuie neapărat să aflați continuarea, care e nebănuită pînă la final.