Cred că era al doilea an de cînd se întorsese preotul Aurel la biserica din sat. Revenirea lui a iscat oareșce discuții în contradictoriu prin satul împărțit în două. Unii care-i știau trecutul și nu-l iertaseră, mai ales cei cu muieri care-l găsiseră mult mai pe plac decît pe ei, alții care-i cunoșteau trecutul dar îi găsiseră circumstanțele atenuante, îl iertaseră și-l doreau înapoi. De fapt… cu preotul de-a fost înaintea lui erau puțini care să se fi împăcat, prea era scorțos, veșnic supărat și atît de serios că se stingeau lumînările singure doar dacă le privea. Nu reușise să le intre în suflet, nici măcar nu se străduise și oamenii din cîmpie sunt ciudați, dacă nu te apropii tu, nu te cheamă ei.
Bun, revenise părintele pe care-l preferau, lucrurile reintraseră în normal și dacă toate erau mai bune acum, dacă biserica era plină în ziua de Paști, de ce nu s-ar fi slobozit din nou Paștele ca odinioară, că tot scăpasem și de comunism și toată lumea era fericită că-și primise pămîntul și vitele înapoi. Aurel a zis ceva la slujbă, muierile s-au dus acasă și-au spus, s-a dus Aurel și pe la prieteni și-a primit confirmări. Omul sfințește locul și păstrează tradițiile vii.
Sătenii s-au cam codit, nu mai făcuseră asta cam de multișor, dar parcă ar fi fost de acord să-și aducă aminte de tinerețe.
Pînă la urmă s-au mobilizat și s-au strîns cele mai înfipte familii din sat. S-au vorbit unii cu alții întîi
– Tu ce zîci, fîrtate, să mergem? Parcă m-aș băga dacă te bagi și tu.
– Ai, cumnată, ia ce zice omul meu. Cică a vorbit cu Miai și voi vă duceți să sloboziți Paștele la biserică.
– Ne ducem, fa, da nu veniți și voi? Noi am vorbit și cu copiii, să-și ia liber și vin și ei cu nepoții, ne adunăm toți. Hai și voi, o să fie frumos!
– Păi, dacă mergeți voi, om merge și noi. Cine mai vine?
– Păi cine să mai vină… vin ai lu Mădălicea, copiii ăia ai lui Ciochină, Angela cu copiii ei.
Gata, s-a stabilit. Se ducea toată lumea bună, nu putea lipsi marte din post, trebuia să meagă și Lache cu Ria (Rhea după botezul ei).
Eu mă învrednicisem să fac doi copii la 21 de ani și drept premiu primisem deja mutarea la țară și transformarea într-o țărancă destul de prostuță, tolerată de familie mai mult de nevoie decît de voie.
În ziua de Paști, cînd ne așezasem toți la masă, socru-meu mi-a adus la cunoștință hotărîrea.
– Să faci bine să te pregătești, că marți mergem la biserică să slobozim Paștele.
Mi-a căzut lingura de ciorbă din mînă. Habar n-aveam ce presupune slobozitul ăsta. Cum să mă pregătesc? Trebuie să fac ceva anume?
– Ah, nuuu, că avem de toate. Iei o față de masă, tacîmuri, mîncare din ce rămîne de la Paști, cozonac, dulciuri, ouă roșii și mergem să punem masa în curtea bisericii, pe iarbă. O să vezi, e frumos la noi acilea, la slobozitul Paștelui.
Mi-am adus vag aminte de marțea de după Paști, cînd mergeam dimineața cu mamaie la biserică, cu coșul plin de bunătăți. Se aliniau muierile cu coșurile la fel de pline, cu ramuri de liliac înflorit, lalele, lumînări, mărgăritar înflorit, ouă roșii încondeiate și multe prăjituri (eram și eu copil, ce vreți? Nu era să rețin drobul, nu?). Totdeauna mă grăbea să mă pregătesc mai repede, să merg mai repede, să ajungem la timp că nu mai avem loc să punem coșul. Și avea dreptate, cu cît ajungeai mai tîrziu, cu atît erai obligată să rămîi mai către poartă și, pînă trecea preotul să-ți sfințească bucatele, nu mai aveai cui să dai de pomană, că toate celelalte terminau de împărțit și plecau către casă, să se pună la masa cu bucatele sfințite. Așa mi-am imaginat și acea slobozire.
În dimineața cu pricina m-am trezit devreme și mi-am terminat repede treaba, m-am spălat, am dat copiilor de mîncare, i-am spălat, i-am îmbrăcat frumos, am aruncat și eu repede ceva bun pe mine, să nu mă duc la biserică ca ultimul om, am încărcat bucatele în coș, am pregătit pătură de stat pe jos, o față de masă mai bună, totul pentru un picnic pe iarbă verde. Mă bucuram ca un copil și credeți-mă, bucuriile nelegate de copii îmi erau aproape inexistente pe vremea aceea. Am pus coșul în căruță, mi-am luat copiii în brațe și-am plecat.
Domle, și-am ajuns la biserică. Acolo, lume luminată, elegantă ca la nuntă, mese mari întinse cu mîncare de la aperitiv la tort, fripturi, salate, sarmale, ciorbe, prăjituri de 7 feluri, scaune tapițate, tacîmurile cele bune, seturi de farfurii din porțelan chinezesc din acela dantelate, cu flori albastre tivite cu aur, tot luxul ce putea fi găsit în casele satului la vremea aia era afișat în curtea bisericii.
Eu mă pregătisem de picnic cu ceva friptură, brînză, ceapă verde, ouă roșii, cozonac, o masă normală, cu bucate de sărbătoare, nicidecum să ne îmbuibăm ca la nuntă. Mi-a venit să intru în pămînt de rușine. Prietenii socrului meu au venit repede să-i strîngă mîna, să stea de vorbă, muierile grămadă pe soacră-mea, mie nu-mi venea să cobor din căruță. Ca racul eram. Ăștia au luat copiii și-au plecat să socializele și m-au lăsat singură, să întind masa.
Unde să mă așez, că erau doar mese peste tot? M-am dat și eu deoparte, sub o tufă de habar n-am ce, am scos ce-am adus, mi-am ascuns fața roșie și ochii plini de lacrimi sub părul desfăcut și m-am așezat. A venit și preotul de-a sfințit mîncarea, a trecut pe la mese de-a ciocnit cu fiecare cîte un ou roșu.
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Cioc-cioc, gata, al meu a fost mai tare! Bucurie mare, rîsete, glume cu sau mai fără perdea. Apoi a intrat în biserică, și-a dat jos veșmintele preoțești, a scos casetofonul și-a răsunat în curte prima horă. S-a încins un chef de zile mari, cu sîrbe, chiuituri, vin curs în valuri, urări, veselie mare. Doar eu nu am scos capul dintre urechi cîteva ore, cît a durat paranghelia. Toată distracția era la mese, ședea pe scaune tapițate.
Măcar am știut cum să mă pregătesc pentru anul viitor. Nu știu dacă azi mai are cine slobozi Paștele în Izvoarele, preotul Aurel știu că s-ar pricepe să anime atmosfera și să-i facă pe toți să se simtă bine, ca întotdeauna.