Într-o zi am învățat că inima doare. Nu fizic, ci adînc, definitiv, atît de tare c-aș fi vrut s-o scot din piept și s-o arunc, mi-era dușman. Am îngenuncheat, am plîns și-am lăsat-o în piept, am învățat să trăiesc cu durerea.
Te-am urît o clipă, recunosc. Te-am urît că ai plecat fără să-ți iei rămas bun, ca și cum n-aș fi existat, ca și cum tot ceea ce împărtășisem pînă atunci n-ar fi însemnat nimic pentru tine.
Te-am iubit, apoi. Mi-a ajuns lacrima pe care-ai vărsat-o rece pe perna albă de damasc.
Apoi am urît lumea care mi te-au smuls prea repede, de n-am apucat nici să-mi dau seama cît te-aș putea iubi, cîtă bucurie aș fi putut dărui și trăi.
Am urît soarele ce rîdea răutăcios, de sus. Ar fi trebuit să plouă, să fie furtună, cerul ar fi trebuit să știe ce e in sufletul meu, ar fi trebuit să-i pese. El  doar și-a aruncat peste noi pătura caldă a zilei.
Am urît verdele frunzelor, erau prea strălucitoare și eu știam că ar fi trebuit să îngălbenească și să pice, să-mi însoțească lacrimile, să nu le lase să se spargă singure și stinghere, să le soarbă nisipul însetat.
M-am urît, oh, cît m-am mai urît! Mi-am urît necredința și neputința, am urît rîsul cu care am întîmpinat vestea, aveam atîta încredere în tine încît nici măcar o secundă n-am fost în stare să cred ce auzeam. Am crezut că-i o farsă proastă pînă cînd am ajuns la poartă, mă așteptam să rîdeți de mine, să vă tăvăliți pe jos de rîs și eu să trîntesc fals supărată buchetul alb și gingaș de pămînt. Aș fi plîns un pic de necaz, m-ai fi mîngîiat pe mînă și m-ai fi împăcat zîmbind, cum știai tu atît de bine să mă împaci. Am fi rîs împreună apoi, am fi povestit și ne-am fi jucat jocuri tîmpite ce ne-ar fi colorat ziua. N-a fost să fie.
A fost să aflu cît de tare mă poate durea inima și cum pot umbla o viață întreagă cu  inima stafidită. Oh, da. Dacă m-ai tăia acum, n-ai găsi o inimă întreagă, vie, nici vorbă. Ai găsi o biată stafidă zbîrcită ce se chinuie de-o viață să mă țină în viață. Am trăit așa, să știi.
În ciuda ta am trăit, în ciuda ta am iubit, pentru tine nu m-am stafidit cu totul. Pentru că n-am fost în stare să te iau de mînă să plec cu tine atunci cînd m-ai rugat. Pentru că n-am putut să dau lumina pe întuneric.
Lumina pe care o uram m-a ținut în viață. De întuneric mi-a fost frică. Mult timp n-am putut să ies în noapte de una singură, nici în case întunecoase n-am putut sta. Nici acum nu pot, îmi pun toate becurile în lustra și le aprind pe toate, să văd, să disting fiecare obiect din jur, să simt că încă mai sunt vie. Copiii mai vor să privească un film pe întuneric. Alinei, mai ales, îi place să stea seara cu lumina stinsă, habar n-are cum îmi urcă inima din piept și mă strînge cu mînuțele alea stafidite de gît. Atunci țipă după mine fiecare umbră, mă cheamă în întuneric cum mă chemai tu cîndva.
Dacă Dumnezeu ar fi cinic și mi-ar lua cîndva lumina ochilor, m-aș sinucide. N-aș vrea și n-aș putea să mai trăiesc într-o lume în care tot timpul mi-ar fi teamă de ce-i în jurul meu. Și poate că nu mi-ar fi atît de teamă, dacă aș ști că te-aș găsi, dacă aș fi convinsă că nu rătăcesc cu mîinile întinse printre umbrele ostile ale altor iubiri, ale altor doruri. Cred că toți așteaptă pe cineva și-ar trage de mine și m-ar călca în picioare cînd ar vedea cît de singură și rece sunt.
E ciudat cum nu de moarte mi-era frică. Pe ea nici n-am putut s-o urăsc vreodată, nici nu m-a speriat și am respirat de cîteva ori alături. Poate că știe totul despre mine, poate și eu știu totul despre ea, mi-a povestit ceva cînd m-a ținut de mînă. E liniște, mi-e pace.
M-am luptat cu ea doar pentru cîțiva oameni iubiți. Și pentru tine. De fapt, cred că tu m-ai învățat s-o iau de gît și să-i încui ușa în nas cînd vine după cine mi-e drag.
Am și pierdut, e adevărat, am mai plîns, am mai îngenuncheat, am mai jelit, mi-am mai spălat sufletul în lacrimi. Într-un timp mă gîndeam c-am plîns o Dunăre de-atunci. Apoi mi-am dat seama c-am plîns puțin, mult mai puțin ca alți oameni. Cumva, habar n-am cum, am reușit să-mi stafidesc și lacrima sub gene.
Uneori vorbesc cu tine în gînd. Tu n-ai cum să știi. Sau poate da, că sufletele legate știu totul. Te cert, te alung, te chem. Mă întreb ce-am face dacă ne-am reîntîlni cîndva. Ne-am recunoaște, oare? Din mine doar ochii au rămas cumva, neschimbați. Poate ochii noștri se vor recunoaște oricum, dincolo de ani, dincolo de lumi.
Azi e rece în lumea mea, cerul nu mai are pătura atît de caldă atunci cînd ne despărțea definitiv. Are doar soarele nepăsător și verdele frunzelor, și culorile florilor. Tu ai spune că e o zi perfectă de trăit. Eu ți-aș spune că e o zi în care nu merită să mori, că uite, începe luna florilor și niciun om iubit n-ar trebui să moară în luna în care florile umplu pămîntul. Dar ce știu eu? E ziua noastră, iubite, ziua în care povestea noastră se rescrie la fel, în fiecare an. Doar noi nu ne mai avem unul pe altul.