Epur si muove


Și totuși, se mișcă.
Despre Jokai Mor (18.02.1825-05.05.1904) nu e cazul să vă mai spun nimic, cred că s-a spus totul pînă acum. Unul din cei mai buni scriitori ai generației sale, romantic, prolific și vizionar, a încercat să scrie astfel încît omenirea să afle că undeva în pustă, pe malul Tisei, se află un popor pe lîngă care nu poți tree nepăsător.
Acțiunea romanului începe într-un han din pădurea mare de lîngă Debrețin. Acolo sunt serviți în fiecare duminică humanissimii, studenți la colegiul din localitate. Mesele vechi de brad scrijelite cu nume ale unor personalități ce-au trecut la vremea studenției prin cîrciumă se înconvoaie sub greutatea coatelor noilor meseni, vinul curge în pahare, conversația se animă și discuțiile vesele alternează cu cele serioase, unul din studenți animă atmosfera, îi face pe studenți să rîdă și le bea vinul. E o scenă idilică de duminică. Și totuși, adevărata acțiune nu se petrece în sala principală, la vedere, ci în pivnița cîrciumii. Cîrciumarul deschide un chepeng și lasă acolo doar anumiți oaspeți, nimeni altcineva nu are voie în beci fără știrea lui. Sub o boltă laterală este întinsă o masă pe cae tronează o carafă cu cioc, împrejmuită de o duzină de căni de tablă. Pereții pivniței sunt flancați de butoaie iar masa e înconjurată de scaune de pai vopsite în verde.
Cine sunt vestiții oaspeți ai beciului? Unsprezece tineri studenți, nouă îmbrăcați în toga colegiului, obligatorie indiferent de împrejurare și doi îmbrăcați civil în haine la modă, cu dolman cu fireturi, cravată albă, cămașă brodată. Aceștia-s pesemne niște răzvrătiți, care și-au lepădat toga, ignorînd legile canonice ale colegiului. Unul din aceștia, scund , un pic cocoșat, un pic șchiop și al naiba de urît, e Biroczy Sandor. Celălalt rebel este opusul celui dintîi, înalt, fața gravă ușor alungită, ochi blînzi, păr castaniu ondulat, frunte frumoasă boltită ce contrastează cu buzele strînse ce denotă dîrzenie și tenacitate. Acesta este Kalman Jenoy și pare a fi liderul grupului de studenți din care unul se pare că lipsește, că în pivniță i-au așteptat fix douăsprezece scaune. Dintre cei îmbrăcați în togă doar trei sunt de remarcat: Barko Pal, un timp înalt, ciolănos și uscățiv, Borcsay Mihaly cu un chip roșu, ciupit de vărsat și Csuka Ferenc, un flăcău cu piept lat și brațe musculoase, care pare mai degrabă un husar deghizat în popă, decît student la teologie. E importat să reținem aceste nume, pentru că în dinamica romanului fiecare din ei are un rol principal într-un anume moment.
Toți cei unsprezece se așează pe scaune și intonează un cîntec la modă, fiecare cu cîte o cană de metal în mînă. Unul din ei răstoarnă lumînarea, cîrciumarul vine cu alta, moment în care autorul ne atrage atenția că de pe masă dispăruse orice urmă de cană și carafă, iar în mîinile studenților apăruseră foi scrise și cîte o călimară.
În mijlocul mesei, în locul carafei stătea o carte groasă in quatro. Cartea era Cronica de la Csittvar (cronica din cetatea nebunilor, cum o porecleau cu fior autoritățile) pe care niște autori anonimi începuseră să o scrie în 1665. Era o colecție ce cuprindea toate datele mai mult sau mai puțin importante pe care istoria oficială nu le consemnase din diferite motive, sau pe care unii lingușitori ai regimului le falsificaseră, cîntece și poezii patriotice, fapte de eroism, întîmplări aparent banale, dar însemnate în dinamica momentului. Puteai găsi în carte tot felul de evenimente compromițătoare despre oameni ajunși importanți în aparatul de stat, robia și suferința vechilor apărători ai neamului, scrisori din exil, istoria secretă a nobililor reduși la tăcere de Dieta de la Viena. O adevărată bombă cu ceas. Cartea era deopotrivă iubită și urîtă și la fel de căutată atît de reprezentanții stăpînirii care o urau cît și de cei ce-ar fi vrut să afle adevărurile înscrise în ea. Era ascunsă la fel și de unii și de ceilalți exaltați, era ținută doar de tineri și transmisă din generație în generație celor merituoși care se legau cu jurămînt să n-o trădeze niciodată.
Ei, acești tineri adunați în pivnița cîrciumii, studenți banali în aparență, erau păstrătorii vestitei cronici, cei care aveau obligația să completeze în ea (ca și înaintașii lor) toate evenimentele memorabile la care erau martori. Și totuși, poate că numărul scaunelor nu e ales la întîmplare. Sunt douăsprezece scaune, pentru doisprezece apostoli, exact ca-n biblie și tot la fel ca-n noaptea biblică, unul din cei doisprezece va trăda. Așa apare în peisaj profesorul în cinstea căruia circula cel mai acid și batjocoritor cîntec studențesc. Pentru că sunt avertizați de cîrciumar, cronicarii reușesc să ascundă dovezile crimei lor, dar pericolul rămîne, deoarece unul din însoțitorii profesorului este Iuda vînzătorul, cel care din prea multă invidie încearcă să-i înfunde pe liderii grupului. Se produce o ambuscadă, o percheziție din care nu rezultă nimic și toți cronicarii sunt supuși a doua zi unui proces soldat cu excluderea lor din colegiu.
Aceeași soartă o are și pîrîciosul, pentru mărturie mincinoasă, cronica nefiind găsită acolo unde indicase el. De fapt, nu va mai fi găsită niciodată, deoarece cronicarii sunt obligați să părăsească școala, nu o mai pot preda unei noi generații, nu-și mai pot continua studiile și Dumnezeu știe pe unde le va purta pașii ca să-și cîștige traiul pe viitor.
Pentru început, întreg Debreținul le este recunoscător și-i conduce cu fală pînă la ieșirea din oraș. Acolo se împrăștie, fiecare pe unde-l poartă destinul. Unul pleacă să caute rădăcinile strămoșești prin Asia, altul să se facă avocat, altul să se facă actor, doar Kalman Jenoy pleacă acasă, la bunica ce l-a crescut, să-i dea cumplita veste și să suporte consecințele faptelor sale. Inima lui e atît de pură și conștiința atît de curată, că nici nu se pune problema să se sustragă de la ceea ce-l așteaptă, indiferent cît va fi de rău.
Calea pe care au mers împreună ajunge la o răscruce din care nici măcar unul nu știe pe unde-l va purta propriul drum. Le va fi bine? Le va fi rău? Vor reuși să-și atingă țelurile și să reînvie națiunea adormită? Vom vedea cu toții după 12 ani, cînd stabilesc că se vor reîntîlni în formula inițială, la Pesta.
Pînă la termen fiecare din ei are de înfruntat greutăți, demoni proprii, demonii altora, li se pun piedici, renunță la ce le aparține sau își însușesc ce aparține altora, cad, se ridică, trăiesc și visează. Visează la ziua în care națiunea maghiară se va trezi. Se vor regăsi, oare? Vor avea cu ce să se laude în ziua revederii? Vor ajunge eroi și națiunea, recunoscătoare îi va răsplăti, sau dimpotrivă, zbaterea lor va fi în zadar? Pentru a afla toate răspunsurile, va trebui să ajungeți pînă la ultima frază a cărții. Epur si muove. Și totuși, se mișcă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.