Ziua de ieri era ziua morților la noi.
Oltenii cred că în ziua de Joimari toți morții trec pe la casele lor și-așteaptă să le dai ceva de mîncare. La soacra mea se crede că vin cu un toiag mare în mînă, obosiți de drum și adună pe el toți colăceii pe care-i dai de pomană, să aibă pentru tot anul. În dimineața asta sfîntă se coceau colăcei cu gaură, sau se prăjeau în tigaie scovergi rotunde din cocă de pîine. Gospodina făcea la fiecare o gaură în mijloc, să poată fi dusă pe toiag. Le mai punea deasupra cîte o bomboană-două, o bucată de rahat, sau doar un cubuleț de zahăr. De astea se bucurau copiii cînd ziceau bogdeaproste.
Acasă, la Bechet, muierile se sculau cu noaptea în cap, îi trezeau și pe ăia mici și plecau la tămîiat. M-a fascinat totdeauna cum știau țăranii să-și bocească morții totdeauna înainte de răsăritul soarelui. Se trezeau cît zorile nici nu deschideau ochii, aprindeau focul în oala de tămîiat, se îmbrăcau, dădeau neapărat cu apă pe ochi, puneau pachețelul că tămîie în buzunarul de la șorț, cutia de chibrite uscate alături, luau o mînă de lumînări galbene, apucau de mînerul oalei cu foc, trăgeau basmaua pe ochi și plecau agale pe uliță, către cimitir
Se adunau de pe toate ulițele, se însoțeau vecină cu vecină, sau se găseau neamuri și curgeau prin noapte cu fum și foc către mormintele celor dragi. La poarta cimitirului se despărțeau, mergea fiecare la mormîntul celui mai drag plecat: al bărbatului, al copilului, al mamei. De acolo începea tămîiatul.
Odată ajunsă lîngă cruce, muierea se transforma. Punea oala jos, arunca pe jar cîteva bucăți de rășină, desfăcea pachetul cu lumînări și o aprindea pe prima, în găleata spartă înfiptă cu buza în pămînt, să-i țină flăcării de adăpost. Pe iarbă sclipea roua și-n crengile copacilor din jur abia se trezea ciocîrlia. Îl striga pe mort. ” Fa, mămică, unde ești, fa, că veni la tine, să te văd!” Sau ”mă, Gheorghe, omul meu!”, sau ”Nicolae, copilul meu!”, ”Mioară, fetița mea frumoasă, îngerul meu!”, fiecare după durere.
Strigătul răsuna peste cimitir și pleca în aerul dimineții pînă hăt departe, pe ulițele satului. Dacă n-aveai somn îl auzeai de-acasă, din bătătură și te durea durerea lor. Plîngeau și zorii, roșii de atîta jale. Dădeau ocol mormîntului și bolboroseau rugăciuni, sau își povesteau durerea și neajunsurile. Pămîntul le aduna și le înghițea pe toate, flămînd, așa cum înghițea lacrimile care picau și adăpau rădăcina florilor.
De la primul mormînt plecau la al doilea, că țăranul adună în viața lui mai mulți dragi în cimitir decît pe ulițele satului. Pînă terminau, cimitirul era plin de licuricii tremurători ai lumînărilor de ceară și deasupra lui plutea ceața fumului alb de tămîie ce purta în ea toate bocetele dimineții înrourate.
În dimineața de Joimari se luau și se duceau cu mic cu mare, cu flori, găleți, lumînări și colăcei pînă pe malul Jiețului. Acolo își găseau cîte un loc bun în care copilele puteau ajunge ușor la apă, înfigeau în malul moale crengi de salcie, flori și lumînări, puneau alături ștergarul cu colaci. Fetele se aplecau, umpleau gălețile cu apă pe care-o aruncau pe mal, în numele mortului. Să aibă pe lumea ailaltă, să nu i se usuce sufletul de sete. ”Cărau” apă și pentru Ion, și pentru Mihai, și pentru Viorica, morții casei lor sau ai altora care n-aveau fete mari să le dea apă. Plăteau muierile cinstit.
Apoi lipeau în cruce două lumînărele mici în căușul unui ciob de troacă, le aprindeau la toate cele patru capete și le dădeau drumul pe apă. Mai puneau în trochiță și flori, să nu plece lumina singură pe drum de apă, să se bucure și sufletul rătăcitor cînd le-o primi. După ce terminau trebușoara asta se luau, întorceau spatele Jiețului și se duceau înapoi, pe la casele lor. Muierile să pregătească ouăle de roșit, copiii să-și numere bănuții.
Obiceiul vine din cine știe ce vremuri de demult, cu cine știe ce credințe transmise din moși strămoși care se închinau la alți zei.
*
Am vrut să scriu ieri, dar n-am putut, m-au orbit lacrimile. M-am gîndit că n-o mai fi cine să strige în urma noastră, cînd vom pleca. N-or mai exista bunici smerite să se trezească în crucea nopții, să aprindă focul în oală și să plece pînă-n răsărit de soare la tămîiat, să semene primăvara trochițe pe lîngă garduri, să aibă în ce trimite cîte un muc de lumînare pe apa Jiețului, pînă la sufletele noastre rătăcitoare. Azi toți suntem împrăștiați în patru zări și copiii noștri nu mai știu cum se se întoarcă la obiceiuri atît de vechi, transmise din moși-strămoși care se închinau altor zei. Și n-o mai fi la timpul ăla nimeni să-i învețe, iar obiceiurile păstrate atîta amar de vreme se vor stinge și ele odată cu lumina sufletelor noastre.
De-asta n-am scris. Dar scriu acum, să rămînă.