Cînd făceam cîte o boacănă, mama zicea că suntem boțani. Așa am crescut, boțani, că făceam numai boțănii de-ale nefăcute, de-o scoteam din minți pînă ne dădea dracu și azi și mîine. Mai mult eu, că frate-meu era mult mai cuminte pe vremea aia, trebuie să recunosc. El știa să se joace singur și era atîta viață în lumea jocului lui, încît nu mă puteam abține să nu-i stric jocul de multe ori.
Atunci eram cea mai boțană iar frate-meu mă dădea dracu și el, înainte de-a mă pîrî mamei.
Eu nu știam să mă joc singură, mă plictiseam repede, trebuia să fac ceva în plus, să cercetez, să descopăr, aveam o curiozitate bolnavă care mă împingea totdeauna în situații de neieșit care-o făceau pe mama să urle și să mă amenințe. Greu i-a fost să se obișnuiască și să mă lase în plata mea, că oricum nu ajugea la niciun rezultat cu mine. Atunci pînă și eu m-am mai cumințit, căutam să fac doar lucruri bune, să devin copil model cum erau colegele mele care-și ajutau părinții, nu-i necăjeau, ca mine.
Dacă ar fi deschis ochii ceva mai bine și-ar fi dat seama că avea remediul mult mai aproape decît credea. Cînd aveam o carte și-un castron de fructe (coapte, crude, nu conta), nici nu mișcam, atunci aveam deja povestea în care să mă pierd. Numai că mama nu vedea utilitatea cărților dacă nu sunt manuale din care să înveți practic ceva.
Am crescut și-am plecat, iar mama a rămas cu dorul, i-au lipsit boțăniile noastre și ne-a plîns. Liniștea era prea mare în casă. Se mai alina descoperind că alți copii de pe uliță erau de zeci de ori mai boțani ca noi.
A venit ziua neagră în care am mers prima dată cu fostul să-i cunoască pe ai mei. Ăsta, plin de importanța lui, scorțos pînă la limită, cu bățul înfipt adînc în partea dorsală.
Ai mei, oameni simpli, obișnuiți să spună în față ce e de spus, nu prea învățaseră ”diplomația” care-l familia Stăncioiu era lege. Acolo nimeni nu spunea niciodată ce crede, ci doar ce trebuie să păstreze aparențele.
Într-o discuție liberă și destul de deschisă la masă, mama, nici una nici două, îi zice scorțosului că dacă e boțan îl bate de-i sună apa-n cap.
Nu cred că vă dați seama cum a sunat asta dacă nu vă spun că mama abia depășește 1,5 m cînd se ridică pe vîrfuri și în afară de bătaia cruntă pe care mi-a dat-o mie în primii ani de școală pentru că nu scriam frumos ca ea, nu ne-a bătut cu adevărat, indiferent ce-am făcut. Ea ne bătea cu vorba, nu cu parul.
Ăsta auzea cuvîntul pentru prima dată și i s-a părut că mama mea l-a înjurat de mă-sa lui. A fost tragedie. Nuu, n-a zis nimic atunci, a rînjit mînzește și-a schimbat fețe-fețe, că noi toți ne prăpădeam de rîs. Abia cînd a rămas cu mine s-a declanșat jihadul. Cum a îndrăznit mama mea să-l jignească în halul ăla, să-i zică LUI, zeului, că ar putea să fie boțan. Degeaba i-am explicat ce înseamnă cuvîntul, o urăște pe biata mama și-n ziua de azi, doar pentru un cuvînt.
Ieri am auzit din nou cuvîntul și-am ieșit repede la fereastră să văd cine-l rostește. Mi s-a părut că visez și că m-am întors cumva acasă, între ai mei. O tînără de vreo douăzecișiceva de ani, cu o puștioaică de vreo trei ani pe bicicletă, îi povestea cuiva cît de boțană-i aia mică. Îmi venea să cobor s-o pup. M-am simțit din nou copil la mama și mi-au dat lacrimile. Ce înseamnă să faci boțănii la timpul lor… le duci dorul toată viața.