Dimineți


Mi-am făcut o cafea amară, ca în fiecare dimineață în care mi-e un pic mai bine. Am turnat-o în cana de la Cluj și-am liniștit-o cu un strop de lapte.
Sorb din ea cîte o gură mică și mă gîndesc că diminețile n-au fost niciodată prietenele mele, nici măcar în copilărie. Totdeauna, trezitul devreme mi-a dat greață și dureri de cap insuportabile. Doar în verile în care aveam voie în vale, la Maica, mă trezeam singurică la ora 5, să apuc să duc eu gîștele la Jieț. Apa mă fascina pe atunci, era mai bună ca somnul. Și bobocii verzui cu mame protectoare.
Mă trezeam singură, că altfel nu mă trezea nimeni. După ce-i îndopa cu păsat, Maica deschidea porțile mari și-i lăsa liberi. Înarmat cu-n ciomag cît toate zilele, Taicu îi aștepta în mijlocul uliței, se ținea la ei să nu se împrăștie care-ncotro, apoi îi mîna ușurel către Jii. Nu s-au gîndit nici măcar o dată să-mi tulbure somnul ca să duc gîștele, cum făceau alți copii din vecini. De-asta mi-era tot timpul grijă și de cum auzeam primii pași pe-afară, ciuleam bie urechea și săream din pat să nu cumva să plece gîștele fără mine.
Îmi plăcea să îmbrac fustele maicii, care bătea bine peste sută. Avea niște fuste largi, de finet colorat, pe care i le făcea Dădica. 1,5 m de finet tivit pe margine, cu o betelie prin care băga un șiret ce se lega într-o parte. Simplu ca ”bună dimineața”. Eu eram o răgălie de cel mult 32 de kg udă. Mă vîram în fusta aia cu totul și strîngeam bine șiretul, pînă simțeam că nu mai are unde se duce, apoi îl mai înfășuram o dată peste betelie, să nu pierd fusta pe drum. Legam strîns și gata, aveam o fustă pînă-n pămînt de care eram mîndră nevoie mare. Îmi prindeam repede părul cu un elastic (cu pieptănul nu mai dădea, că nu aveam timp), îmi puneam o agrafă în frunte, să nu-mi intre bretonul prea mare în ochi, încălțam papucii obținuți dintr-o pereche de sandale vechi cărora le tăia tata bareta și fugeam cît mă țineau picioarele în uliță. Nici măcar cu apă pe ochi n-aveam timp să dau, ieșeam așa, cu ochii cîrpiți de somn, cu coada strîmbă și papucii lipăind după mine. Cînd ajungeam lîngă Taicu gîfîiam deja.
– Ho, mă taicule, că nu dau turcii! De ce te-ai trezit așa devreme?
– Să duc gîștele.
– Păi, e frig, mă tăicuță, du-te și mai dormi un pic, că le duc eu.
Mă pocnea plînsul.
– Dar vreau să le duc eu!
– Bine, bine, nu plînge. Du-te și ia-ți o nuia, că nu le poți mîna altfel.
Culegeam repede o nuia din grămada de lîngă gard și-mi mai treceam mîna prin păr cît așteptam. Maica-și făcea cruce cînd dădea cu ochii de mine.
– Fă, iar îmi murdărești fusta și-ți încing curul! Tu nu te uiți la tine cînd ieși din casă? Te-ai văzut cum arăți?
Îmi aruncam repede ochii pe mine în jos și mă declaram mulțumită. Mi se părea că sunt o prințesă, eram, de fapt, doar un pui de bogdeaproaste. Parcă mă adunasem direct din șatra de cărămidari de la marginea satului.
– Las-o, Mărioară, că acu dă apă la boboci. O iau cu mine.
– Păi, da, Costică. Tu cîntă-i în strună de fiecare dată, că nu mai alegem nimic din ea. Ne rîde satul cînd o vede așa pe uliță. Fugi, fă și îmbracă-te cum trebuie.
– Sunt îmbrăcată bine.
-Ei, să dea dracu să-mi vii cu fusta noroită acasă, că pe tine te pun s-o speli și de n-oi spăla-o bine, să vezi ce-ți dau!
– N-o noroiesc, strigam din mers, de teamă să nu ajungă să pună mîna pe mine, să mă întoarcă din drum. Noroc că nu se punea la mintea mea.
O luam în urma gîștelor, cu nuielușa în mînă. În fruntea convoiului erau bobocii care lipăiau repede din piciorușe și mai culegeau cîte un fir de iarbă printre picături. După ei se legănau lipa-lipa gîștele, cu ochii-n patru, să nu pățească odorii ceva. Gînsacul venea la urmă, sîsîindu-mă cînd și cînd, să mă atenționeze că nu-i de joacă cu el, dacă se supără. Eu, mîndră în urma lor, mă mai frecam din cînd în cînd la ochi să-mi limpezesc privirea. După mine Taicu, cu cocoașa în spinare, cornul pe piept și ciomagul pe umăr.
– Neața, nea Costică! Plecași la treabă? mai întreba cîte o vecină de peste gard,
– Neața, neața! Plecai taică, ce să fac!
– Pe mîndra asta o iei cu mata? Ce-o treziși de-acum, nu vezi ce somnoroasă e?
– Las-o că se trezește ea cînd o băga picioarele-n Jii. Crezi că io o dau că forța jos din pat?
Avea dreptate. Ulița se oprea și ne lăsa fix pe malul Jiețului. Bobocii scuturau din aripile mici și-o luau la fugă în apă, gîștele dădeau glas, își întindeau aripile și zburau după ei iar papucii mei prindeau viteză și se opreau abia în nisipul de sub apa limpede de la mal. Printre picioarele mele se încurcau mormolocii. Apa era rece, aburea în dimineața răcoroasă de vară, iar eu mă trezeam instantaneu.
Mă întorceam acasă cu fusta udă în care adunam jumătate din nisipul uliței. Maica se făcea că nu mă mai vede, avea deja ceaunul prins în cîrlig și focul făcut în vatră. Pregătea masa.
Acum nu mă trezesc cu adevărat pînă seara, cînd începe de fapt ziua mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.